tăĭnuitór, -oáre s. Acela care tăĭnuĭește (o crimă, un furt, un lucru furat): tăĭnuitoriĭ trebuĭe să fie pedepsițĭ ca și făptașiĭ. adjectiv tăĭnuitor
tăinuitór (-nu-i-) adj. m., s. m., pl. tăinuitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. tăinuitoáre adjectiv tăinuitor
TĂINUITÓR, -OÁRE, tăinuitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care tăinuiește, care ascunde ceva. 2. S. m. și f. Persoană care tăinuiește fapta unui răufăcător, care adăpostește o persoană urmărită de justiție sau ascunde lucruri furate, mărfuri de contrabandă etc. [Pr.: -nu-i-] – Tăinui + suf. -tor. adjectiv tăinuitor
| tăinuitor | masculin | feminin | |||
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
| nominativ-acuzativ | singular | tăinuitor | tăinuitorul | tăinuitoare | tăinuitoarea |
| plural | tăinuitori | tăinuitorii | tăinuitoare | tăinuitoarele | |
| genitiv-dativ | singular | tăinuitor | tăinuitorului | tăinuitoare | tăinuitoarei |
| plural | tăinuitori | tăinuitorilor | tăinuitoare | tăinuitoarelor | |