tăgădui definitie

tăgăduí (-uésc, -ít), vb. – A nega, a dezminți. Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gáldi, Dict., 97). – Der. tăgadă, s. f. (negație; contestație), deverbal sau din mag. tagad; tagă, s. f. (negație), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s. f. (negație); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduiește). verb tranzitiv tăgădui

tăgăduí, vb. intranz. – A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi 1925: 322). – Din magh. tagadni. verb tranzitiv tăgădui

tăgăduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 să tăgăduiáscă verb tranzitiv tăgădui

tăgăduì v. a nega. [Ung. TAGADNI]. verb tranzitiv tăgăduì

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni. verb tranzitiv tăgădui

tăgăduĭésc v. tr. (ung. tagadni, neg, contestez, zic „nu”: a tăgăduit c´a zis așa. Refuz, nu acord: ĭ-a tăgăduit judecarea. verb tranzitiv tăgăduĭesc

Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului tăgădui

tăgădui   infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) tăgădui tăgăduire tăgăduit tăgăduind singular plural
tăgăduind tăgăduiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) tăgăduiesc (să) tăgăduiesc tăgăduiam tăgăduii tăgăduisem
a II-a (tu) tăgăduiești (să) tăgăduiești tăgăduiai tăgăduiși tăgăduiseși
a III-a (el, ea) tăgăduiește (să) tăgăduiai tăgăduia tăgădui tăgăduise
plural I (noi) tăgăduim (să) tăgăduim tăgăduiam tăgăduirăm tăgăduiserăm
a II-a (voi) tăgăduiți (să) tăgăduiți tăgăduiați tăgăduirăți tăgăduiserăți
a III-a (ei, ele) tăgăduiesc (să) tăgăduiască tăgăduiau tăgădui tăgăduiseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z