reduceri si promotii 2018
Definitie târî - ce inseamna târî - Dex Online

târî definitie

táre (-e), adj.1. Puternic, robust, viguros. – 2. De temut, influent. – 3. Rezistent, dur, solid. – 4. Aspru, sălbatic, rău, primejdios. – 5. Viteaz, voinic. – 6. Care produce o senzație intensă. – 7. Bun, bine pregătit, care știe mult. – 8. (Adv.) Puternic, cu putere. – 9. (Adv.) Foarte. – 10. (Adv., înv.) Mult, enorm. – Megl. tari, istr. tore. Lat. tālis (Pușcariu 1713; REW 8543; Rosetti, I, 173), cf. it. tale, prov., cat., sp., port. tal, fr. tel. Evoluția semantică este curioasă, și a fost explicată prin echivalența, puțin vizibilă dintre „un anume cineva” cu „atît de important” (Tiktin), sau prin influența sl. jak „astfel” și „tare” (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 87; Densusianu, GS, II, 324). De asemenea se poate porni de la comparativul mai tare, care poate ajunge să însemne „mai important”, cf. mai așa, mai acătării. Cf. atare. Der. tărie, s. f. (forță, putere, vigoare, autoritate; înv., armată, forțe; rezistență; soliditate; înv., fortăreață, fortificație; severitate, rigoare, duritate; gust înțepător; usturime, usturătură; energie, curaj; temperament; capacitate; mijloc, centru; esență, extract; cer, boltă), ultimul sens numai poetic; întări, vb. (a fortifica, a solidifica; a deveni robust, a prinde putere; a confirma; a ratifica); întăritor, adj. (tonic, fortifiant); întăritură, s. f. (fortificație); tărire, s. f. (înv., forță); tărime, s. f. (soliditate, rezistență, forță, putere). adjectiv tare

tare, tari adj. 1. (d. elevi, studenți) bun, competent, stăpân pe materie. 2. (d. lucruri) de calitate superioară, excelent. adjectiv tare

táre, conj. – Sau, ori: „Tare-i brad, tare-i bohaș” (Papahagi 1925); „Tare mai mulți, tare unu, tot desag” (ALR 1971: 516). – Lat. talis. adjectiv tare

TÁRE, tari, adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistență solidă, care opune rezistență la apăsare și nu poate fi ușor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; lipsit de moliciune, solid; p. ext. trainic, durabil. ◊ Care este mai consistent decât în mod obișnuit; vârtos, des; (despre pâine) uscat; (despre ouă) răscopt. ♦ Fortificat, întărit. 2. Lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decât cu greu), fără suplețe; (despre pânză sau obiecte de pânză) scrobit, apretat. ◊ Pânză tare = pânză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie, 3. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Voinic, viguros, puternic. ◊ Expr. (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = (a fi) surd. 4. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care este în stare să reziste, să facă față încercărilor, cu voință fermă, energic, dârz, neclintit, ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inimă) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ (Despre colectivități) Plin de forță, puternic. ♦ Neînduplecat. 5. Care dispune de putere, de autoritate, care este stăpân pe o situație; atotputernic. ♦ Care posedă cunoștințe temeinice într-un domeniu; doct, priceput. 6. (Despre argumente) Convingător, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifestă cu violență. ♦ (Despre vorbe, expresii) Aspru, greu; jignitor, insultător. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, care răsună până departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. ext. curat, ozonat. ♦ Care produce o impresie puternică asupra organelor de simț; pătrunzător, intens, ascuțit. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool. ♦ (Despre unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic); p. restr. picant. 11. (Despre culori) Bătător la ochi; viu, puternic, intens, aprins. II. Adv. 1. Foarte, mult, extrem, teribil, grozav. ◊ (Pe lângă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Iți voi rămâne tare recunoscător. 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lângă verbe ca „a vorbi”, „a spune”, „a cânta” etc.) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. Iute, repede. – Lat. talem. adjectiv tare

táre adj. (lat. talis, așa de, ast-fel de; it. tale, fr. tel, pv. cat. sp. pg. tal. V. atare). Vîrtos, robust, puternic, forte: atlet tare, braț tare. Greŭ de învins orĭ de cucerit: armată, dușman, cetate tare. Vîrtos, solid, consistent, dur: peatra [!] e maĭ tare de cît [!] pămîntu, diamantu e maĭ tare de cît toate corpurile, oŭă tarĭ saŭ moĭ. Solid, traĭnic, durabil: zidurĭ tarĭ, (fig.) guvern tare. Violent, puternic: vînt, curent, medicament, cafea, ceaĭ tare (în opoz. cu slab). A fi tare în ceva, a avea putere în ceva (fig. a te pricepe): bou e tare în ceafă, un elev tare în (saŭ și: la) algebră. A fi tare și mare, a fi atotputernic. A fi tare de înger, a fi curajos, a nu te spăĭmînta. Apă tare, acid azotic. Adv. Cu tărie: vîntu bate tare, cĭocanu lovește tare. Cu voce sunătoare (nu în șoaptă): nu vorbi așa de tare, că-mĭ spargĭ urechile. Mult, foarte (exclamativ): tare-mĭ pare răŭ, tare-ĭ bine aicĭ, tare mĭ-e frică (în nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine. adjectiv tare

táre adj. m., art. tárele, pl. tari, art. tárii; f. táre, g.-d. art. tárii, pl. tari, art. tárile adjectiv tare

tare a. 1. robust, viguros: e tare și mare; 2. fig. puternic: dușmanul era mai tare decât noi; 3. vârtos; tare ca piatra; 4. în stare de a rezista atacurilor: cetate tare; 5. fig. energic: tare de înger; 6. solid, trainic: ziduri tari; 7. violent: un miros, un vânt tare; 8. versat: tare în chimie. [Lat. TALEM, cutare, de unde distins, excelent, sub raportul fizic sau moral; sensul 8 după fr. fort]. ║ m. tarele, horă muntenească. ║ adv. 1. cu putere: a vorbi, a lovi tare; 2. Mold. foarte: tare bătrân. adjectiv tare

ápă táre s. f. + adj. adjectiv apătare

apă-tare f. acid azotic, întrebuințat ca decolorant și oxidant. adjectiv apătare

bagă mare / tare! expr. 1. grăbește-te! 2. (cart.) mărește miza!, dublează potul! adjectiv bagămare

sus și tare expr. 1. ferm, categoric, energic. 2. în auzul tuturor, în gura mare. adjectiv susșitare

tare de cap expr. prost, nerod, tembel, cretin, tâmpit. adjectiv taredecap

tare ca piatra / ca fierul / ca oțelul expr. (d. oameni) sănătos, viguros, robust. adjectiv tarecapiatra

a fi tare în gușă expr. (peior.) a fi bogat. adjectiv afitareîngușă

a fi tare în gură expr. (intl.) 1. a bârfi, a ponegri. 2. a fi intrigant. 3. a se certa urât; a face scandal. adjectiv afitareîngură

a avea spate tare expr. a avea sprijin / protecție din partea unor persoane importante adjectiv aaveaspatetare

a lua ceva tare în cur expr. (vulg., glum.) a lua loc, a se așeza adjectiv aluacevatareîncur

ăl mai tare din parcare expr. (iron.) individ grozav / formidabil adjectiv ălmaitaredinparcare

cel mai tare din parcare expr. (iron.) formidabil, imbatabil. adjectiv celmaitaredinparcare

țáră (țắri), s. f.1. Stat. – 2. Patrie. – 3. Cîmp. – 4. Popor, lume. – Var,. înv. țeară. Mr. țară „pămînt”, megl. țară. Lat. tĕrra (Pușcariu, 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluția semantică izolată din rom., cf. Șeineanu, Semasiol., 184 și Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. – Der. țăran, s. m. (sătean); țărancă, s. f. (săteancă); țărăncuță, s. f. (țărancă tînără; Arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; țărănatic, adj. (înv., rustic); țărănesc, adj. (de țară, rustic); țărănește, adv. (rustic); țărăni, vb. refl. (a trăi ca la țară); țărănie, s. f. (stare de țăran); țărănoi, s. m. (țărani, mulțime de țărani); țărănism s. n. (mișcare și partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); țărănist, adj. (membru al partidului țărănesc român); țărînă (var. țăr(i)nă, țerină), s. f. (pămînt, ogor, arătură), de la țară cu suf. -inăsl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrῑna, propusă de Pușcariu 1714; Iordan, Dift., 115 și REW 8672, este mai puțin probabilă). – Din rom. provine rut. cara „mulțime” (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin „cultivator” (Vasmer, III, 282). substantiv feminin țară

țáră, țări, s.f. – 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Voi la țară-ți coborî” (TM 4); „Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară” (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară” (Calendar 1980: 74); „Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar 1980: 112). Drumu' Țării, “drumul principal sau strada principală de la șosea„, toponim semnalat în toate localitățile din Maramureș (Faiciuc 1998). – Lat. terra „pământ”; în celelate limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. „pagensis” > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001). substantiv feminin țară

țáră s. f., g.-d. art. țắrii; pl. țări substantiv feminin țară

țáră f., pl. țărĭ (din *țeară, d. lat. tĕrra, pămînt; it. pv. pg. terra, fr. terre, sp. tierra). Mare întindere de pămînt, maĭ ales deosebită de alta pin [!] locuitor saŭ pin [!] guvern: România e țara Românilor, Austro-Ungaria era o țară poliglotă. Locuitoriĭ acesteĭ întinderĭ: toată țara s´a sculat. Patrie: a muri pentru țară. La țară, la sat, în teritoriŭ rural: a trăi la țară. Țara Românească, numele oficial și popular al Munteniiĭ (Ardeleniĭ și Bănățeniĭ, îĭ zic numaĭ țara: mă duc în țară. Și azĭ, familiar, se zice Țara Românească îld. România). substantiv feminin țară

Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP. substantiv feminin țara

țară f. 1. mare întindere de pământ: în Africa sunt încă multe țări neexplorate; 2. teritoriu: Țara Românească. 3. locuitorii unei țări: cum e țara și obiceiul PANN; 4. patrie, loc de naștere: a-și părăsi țara; 5. întindere de pământ șes și descoperit, în opozițiune cu orașul: petrece vara la țară. [Lat. TERRA]. V. Țară. substantiv feminin țară

ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (în sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olannda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (în opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s.f] – Lat. terra. substantiv feminin țară

Wales n. (cit. Ueilz), sau țara Galilor, provincie la V. de Britania Mare. Moștenitorul coroanei poartă, în Anglia, titlul de Principe de Wales. substantiv feminin wales

Severin n. 1. (Cetatea), oraș vechiu, fosta cap. a Olteniei, azi Turnu-Severin; 2. cetate întemeiată de regii unguri pe la 1230 și comandată de un dregător ungur numit Ban; 3. (Țara), numele Olteniei în sec. XIII; 4. (Noul), episcopie cu reședința în Râmnicul Vâlcii și a cării autoritate se întinde peste toată Oltenia. substantiv feminin severin

a da sfară / sfoară-n țară expr. a lansa un zvon, a da de știre. substantiv feminin adasfară

a fi țăran / de la țară expr. (vulg.) a fi bădăran / mojic; a fi răuvoitor. substantiv feminin afițăran

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918). substantiv feminin muntenia

Țara-Nouă f. insulă engleză în fața golfului St. Laurențiu: 270.000 loc, cu cap. St. John. Pescării. substantiv feminin țaranouă

a sta prost / rău cu țara expr. a nu avea bani. substantiv feminin astaprost

Țara-de-Jos f. od. numele părții septentrionale a Moldovei, coprinzând ținuturile: Hotin, Dorohoiu, Hârlău, Cernăuți, Suceava, Neamțu, Bacău. substantiv feminin țaradejos

Țara-de-Sus f. od. diviziune interioară a Moldovei antice, coprinzând ținuturile: Iași, Cârligătura, Roman, Vasluiu, Tutova, Tecuci, Putna, Covurluiu, Fălciu, Lăpușna, Orheiu, Soroca. substantiv feminin țaradesus

Țara-de-Foc f. arhipelag la extremitatea Americei de S. Regiune sterilă și friguroasă, cu vulcani în activitate. substantiv feminin țaradefoc

Țára de Foc s. propriu f., g.-d. Țắrii de Foc substantiv feminin țaradefoc

Țara Bârsei f. V. Bârsa. substantiv feminin țarabârsei

vî́ntură-lume și vî́ntură-țară m. fără pl. Aventurier: un vîntură-țară, niște vîntură-țară. substantiv feminin vînturălume

vântură-țară m. aventurier. substantiv feminin vânturățară

Țările-de-Jos f. pl. 1. vechiul nume al regatelor actuale Belgia și Olanda; 2. azi numele regatului Olandei. substantiv feminin țăriledejos

Țara Oltului f. regiunea Transilvaniei din stânga Oltului, spre deosebire de Oltenia care este situată la dreapta râului. V. Făgăraș. substantiv feminin țaraoltului

*țắrile romấne s. f. pl. + adj. substantiv feminin țărileromâne

Țara Moldovei f. numele obișnuit al Moldovei în documentele interne: nume dat mai întâi părții sud-vestice, apoi întregului principat până la Nistru și Marea-Neagră. substantiv feminin țaramoldovei

Țara Săcuilor f. V. Trei-Scaune. substantiv feminin țarasăcuilor

Țara Românească f. nume etnic indigen al Munteniei (în documente și la cronicari) și azi, în limba uzuală, a întregei Românii. substantiv feminin țararomânească

Țára Româneáscă (Muntenia) s. propriu f., g.-d. Țắrii Românéști substantiv feminin țararomânească

a pune țara la cale expr. 1. a face un plan, a pregăti / a organiza ceva prin consultări comune. 2. a discuta, a sta la taifas / la taclale. substantiv feminin apunețaralacale

Țara Făgărașului f. V. Făgăraș. substantiv feminin țarafăgărașului

Țara Muntenească f. nume topografic al Munteniei. substantiv feminin țaramuntenească

Țara Severinului f. numele vechiu al Olteniei (v. Severin). substantiv feminin țaraseverinului

chior în țara orbilor expr. (peior.) mai bun decât alții în condițiile unei concurențe foarte slabe. substantiv feminin chiorînțaraorbilor

jargoane de popă de țară expr. povestiri sau întâmplări știute de toată lumea. substantiv feminin jargoanedepopădețară

a avea o față de drum de țară expr. a fi ridat substantiv feminin aaveaofațădedrumdețară

peste nouă mări și nouă țări expr. la mare depărtare, foarte departe. substantiv feminin pestenouămărișinouățări

ȚAR s. m. titlu dat vechilor împărați ai Rusiei și vechilor suverani ai sârbilor și bulgarilor. (< rus. țar) substantiv masculin țar

țar s. m., pl. țari substantiv masculin țar

țar m. (rus. carĭ, d. got. káisar, care vine de la lat. Caesar, care se pronunța Káisar în ainte [!] de Hr. V. chesar). Împărat rusesc. substantiv masculin țar

Țar m. titlul împăratului Rusiei, al regilor Bulgariei (dela 1908) și Muntenegrului (dela 1910). [Nume de aceiaș origină cu Cezar]. substantiv masculin țar

țîr interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var. țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen.Der. țîr, s. n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. țiu; țîră (var. țiră), s. f. (bucățică, fărîmă, pic; Trans., fîșie, zdreanță); țîrfă, s. f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); țîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); țîrîi (var. țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greșit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); țîrîit, s. m. (țiuit; cu țîrîita, picătură cu picătură); țîrîitor, adj. (care țiuie; s. m., obleț, Alburnus lucidus); țîrîitură, s. f. (țîrîit); țîrloi, s. m. (Trans., ciocîrlie; țeavă, tub); țîrc, interj. (imită țîrîitul laptelui muls); țîrcîi (var. țîrcăi, Trans. țîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu țîrcîita, picătură cu picătură); țîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puțină sau cu lînă scurtă); țurloi (var. rară țurlui), s. n. (țeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. țîrloi; țurțur (var. țu(r)țur(e), țuțuroi), s. m. (sloi mic și subțire de gheață ascuțit la un capăt), formă reduplicată a interj. țur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetație; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui țîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. țurcă. substantiv masculin țîr

țâr1/țâr-țấr interj. substantiv masculin țâr

țâr2 s. m., pl. țâri substantiv masculin țâr

țăr int. ce imită sgomotul picurării încete și cântecul monoton al greierilor. [Onomatopee]. substantiv masculin țăr

țâr m. scrumbie sărată și uscată: slab ca un țâr. [Gr. mod. TZÍROS]. substantiv masculin țâr

țar (-ri), s. m.1. (Înv.) Împărat. – 2. Monarh slav. Sl. carĭ, din mgr. ϰαισαρ. – Der. țarevici, s. m. (fiu de țar), din rus. carevič; țarină, s. f. (nevastă de țar, împărăteasă rusă), din rus. carica; Țarigrad, s. m. (Constantinopol), înv., din sb. Carigrad. substantiv masculin țar

ȚAR, țari, s. m. (în Evul Mediu și în epoca modernă, la bulgari, sârbi și ruși) Titlu dat monarhului; persoană care purta acest titlu. – Din rus. țar. substantiv masculin țar

țîr (-ri), s. m. – Varietate de scrumbie sărată. – Mr. țir. Ngr. ταήρος (Tiktin; Gáldi 262), cf. tc. çiroz, bg. ciroz. substantiv masculin țîr

1) țîr m. (ngr. tziros). Un fel de scrumbie maĭ mică din apele greceștĭ. (Se spintecă, se înșiră pe ață, se usucă, se pune în butoaĭe și se exportează. În România se consumă mulțĭ țîrĭ, făcuțĭ salată cu mărar). Fig. Om foarte slab: ce țîr ! substantiv masculin țîr

2) țîr, interj. care arată zgomotu apeĭ care țîrîĭe, al greĭerilor care țîrîĭe și al celor ce șuĭeră din șuĭerătorĭ care țîrîĭe: ce tot țîr-țîr toată ziŭa la urechea mea, măĭ băĭete ? V. țur. substantiv masculin țîr

ȚÂR1 interj. 1. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier și de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. 2. (Cu „r” prelungit) Cuvânt care redă sunetul produs de o sonerie, de un clopoțel, de un telefon. [Var.: țârc interj.] – Onomatopee. substantiv masculin țâr

ȚÂR2, țâri, s. m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsíros. substantiv masculin țâr

țâr-țấr v. țâr substantiv masculin țârțâr

scrumbie f. 1. (de mare) peștișor de mare, se usucă primăvara și se aduce în comerț sub numele de țâr (Scomber scombrus); 2. (de Dunăre), pește ce trăiește în cârduri în Marea-Neagră, se vinde proaspăt, sărat sau afumat (Clupea pontica). [Și scumbrie = gr. mod. SKOMBRI]. substantiv masculin scrumbie

a da o ratare / un țâr expr. (adol.) a apela scurt pe cineva de pe un telefon mobil, fără a-i lăsa timp persoanei respective să răspundă. substantiv masculin adaoratare

slab ca o scoabă / ca un ogar / ca un țâr expr. (d. oameni și animale) uscățiv, sfrijit. substantiv masculin slabcaoscoabă

tîrî (tîrắsc, tîrît), vb.1. A tîrîi pe pămînt, a trage după sine. – 2. A înșfăca, a înhăța. – Var. tîrîi, tîri, întîri. Sl. trĕti, trą „a freca” (Cihac, II, 411; Tiktin), cf. sb. trti, ceh. triti. Pentru semantism, trebuie să se pornească de la ideea de „a freca pămîntul”; pentru fonetism, cf. pîrî.Der. tîrîie-brîu, s. m. (zdrențăros, golan); tîrîș (Mold., tîrîiș), adv. (pe jos); tîrîș, s. n. (buștean sau sarcină de lemne transportată prin tîrîre); tîrî(i)tor,adj. (care se tîrăște); tîrîtoare, s. f. (reptilă, unealtă de pescuit pentru a se scufunda); tîrîtură, s. f. (tîrîre, acțiunea de a tîrî; femeie stricată); tîrlan, s. m. (buștean, lemn), cuvînt rar, apare la Sandu-Aldea; tîrlie, s. f. (derdeluș), ultimele cuvinte, cu l expresiv, sînt proprii Munt. verb tranzitiv tîrî

târ'î (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. târắsc, imperf. 3 sg. târá, perf. s. 3 sg. târ'î, 3 pl. târấră; conj. prez. 3 să târáscă; ger. târấnd; part. târất verb tranzitiv târî

târî v. 1. a trage pe pământ, pe jos: a târî în robie; 2. a trage, a mișca cu anevoie: a-și târî picioarele; fig. a-și târî zilele, a duce o existența penibilă; 3. a păși cu greu: abia se târăște; 4. a se trage pe pântece ca șerpii; 5. fig. a se înjosi peste măsură înaintea celor mari. [Slav. TRĬETI, a freca, a călca]. verb tranzitiv târî

TÂRÎ́, târăsc, vb. IV. 1. Tranz. A mișca un lucru (greu) dintr-un loc în altul, trăgându-1 pe jos; a trage după sine cu sila un om, un animal. ◊ Expr. A târî barca pe uscat = a trăi greu. ♦ A lua, a purta, a duce cu sine. ♦ Fig. A îndemna, a împinge spre ceva (reprobabil); a antrena. 2. Refl. A merge, a înainta cu greu atingând pământul cu genunchii, cu coatele, cu burta; (despre animale) a înainta prin mișcări specifice, cu trupul lipit de pământ. ♦ A merge încet, a înainta cu greu, abia mișcându-și picioarele. 3. Refl. (Despre obiecte care atârnă) A atinge pământul cu partea de jos, a se freca de pământ. – Din sl. trĕti. verb tranzitiv târî

tirésc v. tr. (vsl. tirati, a freca, trĭeti, a freca, a treĭera; lat. térere. E rudă cu tîrlie și tîrnîĭ. V. tîrăsc, zătărăsc și treĭer). Vechĭ. Zdrobesc, sfărîm. – Și tîrăsc și întîrăsc, a -î́. verb tranzitiv tiresc

tîrắsc, a -î́ (vest) și tî́rîĭ, a (est) v. tr. (var. din tiresc. Cp. cu vir). Vechĭ (tîrăsc). Tiresc. Azĭ. Trag pe jos, pe pămînt: guzganu abea [!] tira o bucată de carne. Mișc cu greŭ: abea putea să-șĭ tirască picĭoarele de osteneală. Duc fără energie, fără demnitate: a-țĭ tîrî zilele, o vĭață păcătoasă. Duc cu mine, fac să mă urmeze: a tîrî cu tine o ceată de slugĭ. Fig. A tîrî pe cineva în noroĭ, a-l compromite, a-ĭ mînji numele. V. refl. Merg atingîndu-mĭ trupu de pămînt: șerpiĭ se tîrăsc, copiiĭ se tîrăsc deprinzîndu-se să umble. Merg (înaintez) cu greŭ: rănitu se tîrî pînă acasă, vaporu avariat se tîrî pînă la mal. Fig. Mă înjosesc peste măsură în fața celor marĭ: nu te tîrî ! V. remorchez. verb tranzitiv tîrăsc

a-și târî gazometrul expr. (iron.d. femei) a avea picioare scurte. verb tranzitiv așitârîgazometrul

Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului târî

târî   infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) târî târâre târât târând singular plural
târând târâți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) târăsc (să) târăsc târam târâi târâsem
a II-a (tu) târăști (să) târăști târai târâși târâseși
a III-a (el, ea) târăște (să) târai târa târî târâse
plural I (noi) târâm (să) târâm târam târârăm târâserăm
a II-a (voi) târâți (să) târâți târați târârăți târâserăți
a III-a (ei, ele) târăsc (să) târască târau târâ târâseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z