STRUG, strugi, s. m. (Reg.) Tulpină târâtoare; rug. substantiv masculinstrug
strúgure și (nord) strúgur m. (gep. thrûbilo, struguraș, care corespunde cu germ. träublein, dim. d. traube, poamă, strugure. P. thr-str, cp. cu Israil-Istrail orĭ șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu vgr. stróbilos, lat. strobilus, cucuruz de brad, titirez. Cp. și cu brusture, cĭucure, nasture, vĭezure și negură). Est. Poame orĭ florĭ așezate ca bobițele vițeĭ de vie orĭ ca florile liliaculuĭ, salcîmuluĭ ș. a.: un strugure de poamă (un ciorchine). Vest. Poamă, bobițe de viță de vie așezate așa cum le produce natura: un coș de strugurĭ, niște strugurĭ negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (arctostáphylos uva ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas. P. P. și strug (gep. thrube), ca fagure și fag. V. corimb. substantiv masculinstrugure
strug n. Mold. V. strung. substantiv neutrustrug
2) strug n., pl. urĭ (vsl. strugŭ, răzuitoare; bg. rus. strug, strug. V. strujesc). Est. Mașină de strujit, de rătunzit și ornat lemnu (picĭoarele de mese, de scaune) saŭ metalu (sfeșnicele de biserică). Piesa se fixează pe strug, se învîrtește și se lucrează cu diferite instrumente. – În vest strung. V. răzuș. substantiv neutrustrug
strung n. 1. mașină de fasonat și rotunjit lemnele și metalele; 2. unealtă cu care rotarul strujește căpâțânile roții; 3. scaunul strungarului. [Și strug = slav. STRUGŬ, răzuitoare]. substantiv neutrustrung
strug substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | strug | strugul |
plural | struguri | strugurile | |
genitiv-dativ | singular | strug | strugului |
plural | struguri | strugurilor |
strug substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | strug | strugul |
plural | struguri | strugurile | |
genitiv-dativ | singular | strug | strugului |
plural | struguri | strugurilor |