reduceri si promotii 2018
Definitie strigare - ce inseamna strigare - Dex Online

strigare definitie

STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. Strigăt (1), răcnet, țipăt. II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ◊ Loc. adv. (Rar) Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). 2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. 4. Imputare, reproș, dojană. 5. Înștiințare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). – V. striga. substantiv feminin strigare

strigare, strigări s. f. 1. licitație. 2. anunțarea darurilor oferite de meseni la o nuntă. substantiv feminin strigare

strigáre s. f., g.-d. art. strigắrii; pl. strigắri substantiv feminin strigare

strigare f. 1. acțiunea de a striga; 2. publicațiune oficială: cele trei strigări de căsătorie. substantiv feminin strigare

strigáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a striga (de a anunța saŭ de a publica) oficial: cele treĭ strigărĭ de căsătorie la primărie. substantiv feminin strigare

STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. Strigăt (1), răcnet, țipăt. II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ♦ Loc. adv. (Rar) Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). 2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. 4. Imputare, reproș, dojana. 5. înștiințare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). – V. striga. substantiv feminin strigare

strig și (nord) strîg, a -á v. intr. (d. strigă, adică „a țipa ca striga”). Scot strigăte, țip, răcnesc: a striga ca în gura șarpeluĭ. Vorbesc prea tare: nu striga așa. Mă răstesc: a strigat la el să tacă. V. tr. Chem cu glas tare: profesoru a strigat un elev la lecțiune. A striga catalogu, a face apelu nominal, a-i chema pe toți pe nume. Vestesc (anunț) cu glas tare: precupețu striga „vișine”. verb tranzitiv strig

strigá (a ~) vb., ind. prez. 3 strígă verb tranzitiv striga

STRÍGA s. f. 1. vampir imaginat ca o femeie care chinuiește copiii, ia mana de la vaci etc. 2. pasăre răpitoare de noapte, galben-roșcată și cu pete brune, care se hrănește cu șoareci. 3. fluture cap-de-mort. (< fr. strige, lat. striga) verb tranzitiv striga

strigá (-g, -at), vb.1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături.Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație). verb tranzitiv striga

strigà v. 1. a scoate strigăte: a striga ca în gura șarpelui; 2. a vorbi tare: nu striga așa; 3. a vesti cu glas tare: crainicul strigă pe uliți; 4. a chema tare: strigă-l pe nume. [Lat. *STRIGARE, (din STRIX, buhă: lit. a striga jalnic ca buhele]. verb tranzitiv strigà

STRIGÁ, strig, vb. I. 1. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete. 2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniță”). verb tranzitiv striga

a striga Iorgu expr. (adol.) a vomita. verb tranzitiv astrigaiorgu

a-l striga pe Bebe / pe Iorgu expr. (adol.) a vomita. verb tranzitiv alstrigapebebe

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului strigare

strigare   substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular strigare strigarea
plural strigări strigările
genitiv-dativ singular strigări strigării
plural strigări strigărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z