STORCÍT, -Ă, storciți, -te, adj. 1. Stors2. 2. Strivit. – V. storci. adjectivstorcit
STORCÍ, storcesc, vb. IV. Tranz. 1. A stoarce (1). 2. A strivi. – Din stoarce. verb tranzitivstorci
storcí (a ~) (a zdrobi) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. storcésc, imperf. 3 sg. storceá; conj. prez. 3 să storceáscă verb tranzitivstorci
STORCÍ, storcesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A stoarce (1). 2. A strivi. – Din stoarce. verb tranzitivstorci
stocésc v. tr. (vsl. istočiti, d. točiti, a vărsa, a abunda; rus. stočhĭ, a toci măcinînd, stocitĭ sea, a se uza, d. tocitĭ, a ascuți. V. tocesc). Est Rar. Scurg, storc: a stoci o lămîĭe, o țîță. Fig. Istovesc, storc de puterĭ. V. refl. Mă sug, mă strîng, scad (ca un om care a stat prea mult în apă și a flămînzit orĭ ca o bubă care începe să se vindece). Triv. Iron. (Cov.). Mă duc prea des la latrină: acesta se stocește toată ziŭa ! – În vest storcesc (după storc). verb tranzitivstocesc
storcésc, V. stocesc. verb tranzitivstorcesc
storcit adjectiv | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | storcit | storcitul | storcită | storcita |
plural | storciți | storciții | storcite | storcitele | |
genitiv-dativ | singular | storcit | storcitului | storcite | storcitei |
plural | storciți | storciților | storcite | storcitelor |