stăruínță s. f., g.-d. art. stăruínței; pl. stăruínțe substantiv feminin stăruință
stăruință f. 1. calitatea celui ce stărue; 2. statornicie în hotărîri, în păreri. substantiv feminin stăruință
stăruínță f., pl. e. Acțiunea de a stărui (a insista): pin stăruința mea a fost numit. Persistență: stăruința Romanilor în Dacia. Pl. A avea stăruințe, a avea protecțiune, scrisori de recomandare ș. a. substantiv feminin stăruință
STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui (1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent. 2. Perseverență, tenacitate (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. – Stărui + suf. -ință. substantiv feminin stăruință
| stăruință | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | stăruință | stăruința |
| plural | stăruințe | stăruințele | |
| genitiv-dativ | singular | stăruințe | stăruinței |
| plural | stăruințe | stăruințelor | |