soare definitie

soáre (-óri), s. m. – Corpul ceresc principal al planetei noastre. – Mr. soare, megl. soari, istr. sǫre. Lat. sōlem (Pușcariu 1601; REW 8059), cf. vegl. saul, it. sole, v. prov., cat., sp., port. sol. – Comp. soare-apune, s. n. (occident, vest); soare-răsare, s. n. (răsărit); soare-scapătă, s. n. (apus); soaresec (var. soare’n cap), s. n. (insolație); soarea-soarelui, s. f. (plantă, Helianthus annuus), deformație de la florea-soarelui, contaminată cu sora-soarelui. Der. sorean, s. m. (obleț, Alburnus lucidus); soreață, s. f. (obleț); sori, vb. (a încălzi, a expune la soare); asori, vb. refl. (Maram., a se expune la soare), dintr-o expresie adv. a soare (DAR); însorit, adj. (cu soare, luminos); sorin, adj. (însorit); solar, adj., din fr. solaire. Din rom. soare-apune provin în ngr. σουρουπώνει, σουρούπωσε „soarele apune” (Meyer, Neugr. St., II, 78), σουρουπώνω „a-l prinde noaptea”, σουρούπωμα „crepuscul”. substantiv masculinsoare

a lăsa (pe cineva) cu ochii-n soare expr. 1. a face (pe cineva) să aștepte mult și fără rost. 2. a retrage (cuiva) sprijinul, a refuza (cuiva) un ajutor. substantiv masculinalăsa

soáre (corp ceresc) s. m., pl. sori substantiv masculinsoare

*Soáre (astr.) s. propriu m. substantiv masculinsoare

soare m., pl. sorĭ (lat. sôl, soare; it. sole, pv. cat. sp. pg. sol; pv. și soleih, fr. soleil, d. lat *sôliculus, dim. d. sôl. V. solar). Astru care luminează pămîntu și alte planete și a căruĭ strălucire constitue ziŭa: soarele luminează ziŭa, ĭar luna noaptea. Lumina și căldura soareluĭ: soarele arzător al Sahareĭ, nu e plăcut să umbli vara pin soare, nu pleca pe așa soare arzător, a sta la soare saŭ la umbră. Imaginea soareluĭ: mușchetariĭ purtaŭ un soare pe pept. Fig. Strălucire: adevăru e soarele inteligențeĭ. Supt soare, pe pămînt, pe lume: nimic nou supt soare. Rupt din soare, uĭmitor de frumos: o fată ruptă din soare. A adora soarele care răsare, a linguși un personaj ajuns acuma la putere. Regele soare, Ludovic XIV al Franciiĭ. Soare sec, insolațiune. – Soarele e centru sistemeĭ noastre planetare și regulatoru mișcăriĭ pămîntuluĭ și altor planete. E izvoru călduriĭ și luminiĭ și principiŭ învietor al tuturor ființelor organizate. Astronomiĭ îĭ atribuĭe un sîmbure solid, obscur, înconjurat de o atmosferă luminoasă. Distanța soareluĭ de la pămînt e de vre-o 38,000,000 de leghĭ. El e de 1,300,000 de orĭ maĭ mare de cît pămîntu. În ainte de Copernic, se credea că soarele se întorcea cu tot ceru în prejuru pămtntuluĭ: astăzĭ se știe că pămîntu se învîrtește în prejuru soareluĭ executînd mișcarea luĭ de translațiune. Soarele a fost obiectu adorațiuniĭ celor maĭ multe popoare primitive. substantiv masculinsoare

soare m. 1. astru ce dă plantelor lumină și căldură: soarele așezat la o depărtare de 37 mii. leghe, este de 1 1/2 mil. de ori mai voluminos decât pământul; rupt din soare, de o frumusețe ideală: chipul tău e rupt din soare BOL; 2. lumina, căldura soarelui: a sta la soare; 3. fig. splendoare: soarele fericirii se va arăta vesel pe orizon senin GR. AL. [Lat. SOLEM]. substantiv masculinsoare

SOÁRE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (în basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare Soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune Soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -is. substantiv masculinsoare

eliotrop m. plantă numită vulgar floarea soarelui. substantiv masculineliotrop

soare-sec n. durere de cap provenită prin insolațiune: descântec de soare-sec. substantiv masculinsoaresec

soare-apune n. apus: a cutreera țara dela soare-răsare la soare-apune. substantiv masculinsoareapune

soáre-apúne n. fără pl. Pop. Rar. Apus, vest. substantiv masculinsoareapune

soare-răsare n. răsărit. substantiv masculinsoarerăsare

soáre-răsáre n., fără pl. Pop. Rar. Răsărit, est. substantiv masculinsoarerăsare

soáre-apúne (pop.) s. m. substantiv masculinsoare-apune

soare cu dinți expr. vreme însorită, dar friguroasă. substantiv masculinsoarecudinți

soáre-scápătă n. fără pl. Pop. Rar. Apus, vest. substantiv masculinsoarescapătă

soare-scapătă n. soare apune: apucând spre soare-scapătă ISP. substantiv masculinsoarescapătă

sora-soarelui f. floare cu frunze largi galbene ale cării capitule se întorc spre soare, se cultivă ca plantă de ornament și cu fructele ei se îngrașă păsările (Helianthemus annuus). substantiv masculinsorasoarelui

soáre-răsáre (pop.) s. m. substantiv masculinsoare-răsare

!rúja-soárelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. rújii-soárelui substantiv masculinruja-soarelui

!sóra-soárelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. sórei-soárelui substantiv masculinsora-soarelui

floarea-soarelui s. f. sg. (er.) 1. vulvă; vagin. 2. sexul femeii nimfomane sau infidele. substantiv masculinfloareasoarelui

!floárea-soárelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. flórii-soárelui substantiv masculinfloarea-soarelui

a sta cu burta la soare expr. 1. a face plajă. 2. a fi pasiv / comod / nepăsător. substantiv masculinastacuburtalasoare

a toca câte-n lună și-n soare expr. a vorbi mult și fără rost. substantiv masculinatocacâtenlunășinsoare