slăbiciune definitie

slăbiciúne s. f., g.-d. art. slăbiciúnii; (defecte, pasiuni) pl. slăbiciúni substantiv femininslăbiciune

slăbicĭúne f. (d. slăbit). Starea celuĭ slab: slăbiciunĭ omeneștĭ. A avea slăbicĭune pentru cineva, pentru ceva, a avea preferentă, indulgentă, inclinatiune: părințiĭ aŭ slăbiciune pentru copiĭ, bețivu pentru vin. – În est slăbăcĭune. În Trans. și slăbie (Agrb. Înt. 171). substantiv femininslăbicĭune

slăbiciune f. 1. starea celui slab; 2. lipsă de putere; 3. fig. lipsă de statornicie: slăbiciuni omenești; 4. pornire, preferință: are o slăbiciune pentru copii. substantiv femininslăbiciune

SLĂBĂCIÚNE s. f. v. slăbiciune. substantiv femininslăbăciune

SLĂBICIÚNE, (3, 4) slăbiciuni, s. f. 1. Faptul de a fi slab (1), uscățiv; p. ext. lipsă de forță fizică. ♦ Stare, senzație (trecătoare) de sleire, de pierdere a puterilor; sfârșeală. 2. Fig. Lipsă de energie, de fermitate. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Defect, lipsă, scădere, cusur. 4. Fig. Pornire, înclinație pentru cineva sau ceva; afecțiune: p. ext. pasiune. 5. (Rar) Lipsă de valoare, de merite, de pregătire. [Var.: slăbăciúne s. f.] – Slăbi + suf. -ciune. substantiv femininslăbiciune