sătul definitie

sătúl (sătúlă), adj.1. Săturat, ghiftuit, plin. – 2. Obosit, istovit. – Mr., megl. sătul, istr. satú. Lat. satŭllus (Pușcariu 1531; REW 7620) cf. vegl. satoil, it. satollo, prov. sadol, fr. saoul, cat. sadoll.Der. destul, adv. (suficient), în loc de de sătul; îndestula (var. destula, destuli), vb. (a satisface, a mulțumi, a sătura; a aproviziona, a asigura); îndestulător, asj. (suficient); neîndestulător, adj. (insuficient). – Cf. sătura. Din rom. provine bg. destur (Capidan, Raporturile, 228), cuvînt destul de rar. adjectiv sătul

SĂTÚL, -Ă, sătui, -le, adj. 1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea, care s-a săturat; săturat. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede celui flămând. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulțumit. 3. Fig. Care a ajuns la saturație, care nu mai poate suporta; dezgustat, plictisit. – Lat. satulius. adjectiv sătul

sătúl adj. m., pl. sătúi; f. sătúlă, pl. sătúle adjectiv sătul

sătúl, -ă adj., m. pl. (lat. satullus, dim. d. satur, sătul; it. satollo, pv. sadol, fr. soûl. V. destul și satiră). Care a mîncat destul, care s’a săturat: sătulu nu crede celuĭ flămînd (Prov.) Fig. Dezgustat, plictisit: sătul de lume. adjectiv sătul

sătul a. 1. care a mâncat destul: cel sătul nu crede celui flămând; 2. săturat: sătul de traiu. [Lat. SATULLUS]. adjectiv sătul

SĂTÚL, -Ă, sătui, -le, adj. 1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea, care s-a săturat; săturat. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede celui flămând. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulțumit. 3. Fig. Care a ajuns Ia saturație, care nu mai poate suporta; dezgustat, plictisit. – Lat. satulius. adjectiv sătul

sătul până-n gât / până peste cap expr. plictisit, dezgustat (de ceva); exasperat. adjectiv sătulpânăngât

a fi sătul până-n gât expr. a numai suporta o stare de fapt / o situație; a nu mai răbda. adjectiv afisătulpânăngât

sat (sáte), s. n.1. (Înv.) Cîmp, ogor. – 2. (Înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. – 3. Așezare rurală. – 4. (Arg.) Pușcărie. – Var. înv. fsat. Mr. fsat. Origine îndoielnică. Prezența var., a mr. și a alb. fsat pare să indice lat. fossum „șanț”, direct (Bogrea, Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Mélanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificilă fonetic și istoric; cea din lat. nu pare mai ușoară, căci fonetismul prezintă o serie de dificultăți și termenul, pur militar (› ngr. φουσσάτον „campament, armată” › mr. fusate „șanț”), s-ar fi păstrat cu greu într-o regiune caracterizată prin absența totală a fortificaților medievale. Mai degrabă trebuie să se pornească de la lat. sătum, de la sĕro „a planta, a semăna”, a cărui explicație se potrivește cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, și cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se pornească de la ideea de „seniorie” sau „moșie”, pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit număr de supuși ai seniorului, care formează unitatea juridică numită sat. Asta era la început o simplă plantație, ca în vechile colonii; cf. și sl. sadŭ „plantă” › selo „sat”. Această explicație dată deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficientă, dacă n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie încă din lat. între sătum și fossatum; dar și așa se mențin dificultățile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabilă, și mai mult chiar cea din lat. *massatum (Meyer 111). Der. sătesc, adj. (comunal, de sat); sătean, s. m. (țăran); săteancă, s. f. (țărancă); consătean, s. m. (locuitor din același sat). substantiv neutru sat

sat s. n., pl. sáte substantiv neutru sat

saț (pop.) s. n. substantiv neutru saț

saț n. sațiu: ca două patimi fără saț și pline de ’ntuneric EM. [Lat. SATIUM]. substantiv neutru saț

sat n., pl. e (vrom. fsat [de unde și alb. fšat], d. mlat. fossatum, adică „șănțuit” de unde și ngr. fussáton, oaste, adică „tabără șănțuită”). Comună rurală: un sat compus din doŭă cătune. Locuĭtoriĭ acesteĭ comune: venise tot satu. Ogor, cîmp (după vsl. selo, sat). Locuĭnță (după vsl. selenie). A face sat cu cineva, a lega prietenie cu el. A umbla, a dormi pin sat, a umbla, a dormi afară din casă orĭ din curtea ta (chear dacă e vorba de oraș). A găsi sat fără cînĭ, a găsi un loc în care poțĭ să-țĭ facĭ mendrele, să-țĭ facĭ de cap. substantiv neutru sat

sat n. 1. od. moșie; 2. comună rurală; 3. locuitorii din sat: tot satul aleargă; 4. fig. ședere statornică: n´am să fac sat cu el. [Vechiu-rom. fșat (Psaltirea scheiană) = albanez FSAT (= *MASSATUM), din lat. medieval MASSA, câșlă, termen primitiv ciobănesc ca și sinonimul său cătun]. substantiv neutru sat

SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fară stăpân, fară control, în care oricine poate face orice dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fară motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Lat. fossatum. substantiv neutru sat

SAȚ s. n. (Pop.) Senzația celui sătul; saturare, îndestulare. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține, a-i fi cuiva) (de) saț = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-și ține sațul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. [Var.: sáțiu s. n.] – Lat. satium. substantiv neutru saț

saț, s.n. – Saturație, îndestulare. În expr. a nu avea saț = a fi lacom, nesățios: „Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi 1925: 233). – Lat. satium. substantiv neutru saț

saț și (maĭ vechĭ, dar utilizat și azĭ) sáțiŭ n., pl. urĭ (lat. satium, d. satis, destul, satullus, sătul). Îndestulare de mîncare în stomah (în opoz. cu foame): acest mîncăcĭos nu maĭ are saț. Fig. Fără saț (orĭ maĭ des cu nesaț), cu mare poftă, ne maĭ săturîndu-te: a învăța fără saț. substantiv neutru saț

saț s. n. – Abundență, sațietate, suficiență. – Var. sațiu. Lat. sătĭs, cf. v. fr. sez „abundență” var., din lat. *sătius, cuvînt neatestat, dar pe care Meillet, DEL, îl consideră necesar pentru a-l explica pe sătiĕtas.Der. nesaț(iu), s. n. (insațietate); sățios, adj. (care satură); nesățios, adj. (insațiabil); săția, vb. (a se ghiftui, a se sătura); sațietate, s. f., din fr. satiété. substantiv neutru saț

SAȚ s. n. (Pop.) Senzația celui sătul; săturare, îndestulare. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține, a-i fi cuiva) (de) saț = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-și ține sațul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. [Var.: sáțiu s. n.] – Lat. satium. substantiv neutru saț

a se supăra ca văcarul pe sat expr. a se supăra fără motiv pe cineva. substantiv neutru asesupăracavăcarulpesat

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului sătul

sătul   masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular sătul sătulul sătu sătula
plural sătui sătuii sătule sătulele
genitiv-dativ singular sătul sătulului sătule sătulei
plural sătui sătuilor sătule sătulelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z