răzbúbuĭ v. intr. Lit. Bubuĭ tare. verbrăzbubuĭ
răzbubuí (a ~) vb., ind. prez. 3 răzbúbuie, imperf. 3 sg. răzbubuiá; conj. prez. 3 să răzbúbuie verbrăzbubui
RĂZBUBUÍ, pers. 3 răzbubuie, vb. IV. Intranz. (Despre surse de zgomote, p. ext. despre locul în care se fac auzite zgomotele) A bubui tare, a detuna; a mugi, a clocoti. – Pref. răz- + bubui. verbrăzbubui
răzbubui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)răzbubui | răzbubuire | răzbubuit | răzbubuind | singular | plural | ||
răzbubuind | — | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | — | (să)— | — | — | — | |
a II-a (tu) | — | (să)— | — | — | — | ||
a III-a (el, ea) | răzbubuie | (să)— | răzbubuia | răzbubui | răzbubuise | ||
plural | I (noi) | — | (să)— | — | — | — | |
a II-a (voi) | — | (să)— | — | — | — | ||
a III-a (ei, ele) | răzbubuie | (să)răzbubuie | răzbubuiau | răzbubuiră | răzbubuiseră |