rânduit definitie

rânduí, rânduiesc, vb. tranz. – A hărăzi, a orândui, a destina. – Din rând + -ui. verb tranzitivrândui

rânduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânduiésc, imperf. 3 sg. rânduiá; conj. prez. 3 să rânduiáscă verb tranzitivrândui

rânduì v. 1. a orândui: să mă rânduească secretar la vr’un minister AL.; 2. a fixa: se rândui ziua, locul PANN. [V. rând]. verb tranzitivrânduì

RÂNDUÍ, rânduiesc, vb. IV. Tranz. 1. A așeza într-o succesiune regulată, într-un șir, într-un șirag; p. ext. a dispune, a aranja într-un anumit fel; a face ordine. ♦ Refl. A urma unul după altul, a se succeda; a se afla, a fi situat sau așezat unul în urma altuia, într-o anumită ordine; a se înșirui. 2. A pune ordine într-un domeniu de activitate; a organiza. 3. A da cuiva o însărcinare sau o dispoziție; a decide, a hotărî, a porunci. ♦ A dispune, a fixa, a stabili; a destina. 4. (înv.) A numi pe cineva într-o slujbă; a repartiza într-o funcție; a investi, a numi. – Rând + suf. -ui. verb tranzitivrândui

2) rînduĭésc v. tr. (d. rîndea). Munt. Mold. sud. Trag la rîndea, netezesc cu rîndeaŭa. – În nord geluĭesc. verb tranzitivrînduĭesc

1) rînduĭésc v. tr. (d. rînd). Orînduĭesc, dispun, fixez, hotărăsc: așa a rînduit Dumnezeŭ. Diretic [!], pun în ordine, pun la locu lor: a rîndui lucrurile. Numesc într´o funcțiune: l-a rînduit ispravnic (Vechĭ). – În Serbia rîndesc. verb tranzitivrînduĭesc