rună definitie

rúnă s. f., g.-d. art. rúnei; pl. rúne substantiv femininrună

RÚNE s.f. pl. Caractere grafice folosite de vechii germani și scandinavi. [Cf. germ. Runen, fr. runes < scand. runar]. substantiv femininrune

RÚNE s. f. pl. caractere grafice în cele mai vechi alfabete germanice și scandinave. (< germ. Runen, fr. runes) substantiv femininrune

RÚNE s.f. pl. ~ , care s-au păstrat în inscripții și documente, mai ales la vechii scandinavi. substantiv femininrune

rî́nă f., pl. inuz. ĭ (lat. *rena, pl. neutru îld. renes, rinichĭ, șale, coastă, d. ren, rênis. V. rinichĭ). Numaĭ în într´o rînă, pe o coastă: ședea culcat într´o rînă. – Și rîlă (nord) și rună (Cov.). substantiv femininrînă

1) rúnă, V. rînă. substantiv femininrună

2) rúnă f., pl. e (got. runa, lucru ascuns, germ. runen, pl.). Pl. Vechile litere ale Germanilor și Scandinavilor. substantiv femininrună

rune f. pl. scrisoarea¹ națională a vechilor Germani. substantiv femininrune

RÚNĂ, rune, s. f. (La pl.) Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice și scandinave. – Din germ. Runen, fr. runes. substantiv femininrună