rost definitie

credit rapid online ifn

rost (rósturi), s. n.1. (Înv.) Gură. – 2. (Înv.) Limbă, vorbire. – 3. Spațiu lăsat între firele de urzeală prin care trece suveica. – 4. Legătură, articulație, unire. – 5. Sens, semnificație, scop, rațiune. – 6. Ordine, regulă, normă, rînduială. – 7. Plan, proiect. – 8. Mod, modalitate, manieră. – Mr. rost. Lat. rŏstrum (Diez, Gramm., I, 20; Pușcariu 1476; REW 7386; Șeineanu, Semasiol., 194; Densusianu, GS, II, 315; Weigand, Jb., XII, 95), cf. cat., port. rosto, sp. rostro.Der. rosta, vb. (a năvădi); rosti, vb. (a pronunța, a se exprima, a zice; a ordona, a rîndui; a schimba ițele; a prepara); rostui, vb. (a netezi, a umple cu material golurile între cărămizi); rostuială, s. f. (rostuire); rostuitor, s. m. (zidar care rostuiește); rostitor, adj. (care rînduiește, aranjează). – Cf. răsti. substantiv neutrurost

a ști (ceva) pe de rost / pe din afară expr. v. a ști (ceva) ca pe apă. substantiv neutruaști

credit rapid online ifn

rost, -uri. s.n. – Distanța dintre firele de urzeală. – Lat. rostrum. substantiv neutrurost

rost n., pl. urĭ (lat. rostrum, cĭoc, plisc, din *rodtrum, d. ródere, a roade; it. cat. sp. rostro, pg. rosto. R a căzut ca și în frate și cĭur. De la „cĭoc” s´a dezvoltat înț. de „gură”, apoĭ acela de „înțeles, ordine, regulă”). Gura, vorba (Vechĭ): din rostu direptuluĭ [!] izvorăște înțelepcĭune (Cost. 1, 286), rostu eĭ cel blajin (Isp.), sfînt să fie rostu tătine-meŭ (Cr.). Unghĭu firelor urzeliĭ pe unde trece suveĭca și duce firu bătăturiĭ. Spațiu dintre cărămizĭ, olane, petre [!] și alte lucrurĭ la o construcțiune (ChN. I, 244 și 2, 93). Fig. Înțeles, noĭmă, rațiune, socoteală, explicațiune, scop: toate-șĭ aŭ rostu lor în lume, această vorbă are un rost adînc, tu n´aĭ nicĭ un rost aci. Regulă, ordine, mers normal, mecanizm care merge bine: om cu rost (orĭ fără rost) la treabă. De rost saŭ (ob.) pe de rost (cp. cu rus. na-izust), din gură, din memorie: a spune lecțiunea pe de rost. A face rost de ceva, a îngriji să se aducă, a procura: ĭ-am făcut rost de banĭ. A da de rostu unuĭ lucru, a-ĭ da de capăt, a-l pricepe, a te deprinde cu el. A ști rostu unuĭ lucru, a te pricepe la el (V. ogod): a ști rostu mașinilor. A fi de rost la un lucru, a lua regular parte la el. substantiv neutrurost

rost s. n., pl. rósturi substantiv neutrurost

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de orgnizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fară un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (înv.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. substantiv neutrurost

rost n. 1. gură (sens învechit): pe de rost, oral; 2. vorbă, vorbire: rostul ei cel blajin ISP. sfânt să fie rostul tătănă-meu CR. [Vechiu-rom. rost, gură («din rostul direptului izvorește înțălepciune», Miron Costin) = lat. ROSTRUM, bot]. substantiv neutrurost

rost n. 1. unghiu format de firele urzelii în care s´aruncă suveica: rostul pânzei; 2. fig. a) ordine, regulă: om cu rost, fără rost; b) dispozițiune, preparative: a face rost de călătorie; c) noimă, rațiune: vorbă fără rost, toate își au rostul lor; d) folos, spor: a avea rost, fără rost; e) mod, plan: a da de rost, a ști rostul. [Vorbă identică cu cea precedentă; sensurile de sub 2 sunt metafore luate din tehnica țesutului]. substantiv neutrurost

pe de rost loc. adv. substantiv neutrupederost

a lua la rapanghel / la refec / la rost / la trei păzește expr. (pop.) a reproșa, a certa. substantiv neutrualualarapanghel

a-și pierde rostul expr. a deveni inutil. substantiv neutruașipierderostul

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluirost

rost  substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular rost rostul
plural rosturi rosturile
genitiv-dativ singular rost rostului
plural rosturi rosturilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z