rițuít s. n. adjectivrițuit
rițuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rițuiésc, imperf. 3 sg. rițuiá; conj. prez. 3 să rițuiáscă verb tranzitivrițui
RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi ușor. – Din germ. ritzen. verb tranzitivrițui
rițuit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | rițuit | rițuitul | rițuită | rițuita |
plural | rițuiți | rițuiții | rițuite | rițuitele | |
genitiv-dativ | singular | rițuit | rițuitului | rițuite | rițuitei |
plural | rițuiți | rițuiților | rițuite | rițuitelor |