renunțare definitie
RENUNȚÁRE s.f. Acțiunea de a renunța și rezultatul ei; părăsire, abandonare. [< renunța]. substantiv feminin renunțare
renunțáre s. f., g.-d. art. renunțắrii; pl. renunțắri substantiv feminin renunțare
renunțare f. acțiunea de a renunța și actul prin care se renunță: e´ntunecoasa renunțare, umbra dulcilor dorinți EM. substantiv feminin renunțare
RENUNȚÁRE, renunțări, s. f. Acțiunea de a renunța și rezultatul ei. – V. renunța. substantiv feminin renunțare
*renúnț, a -á v. intr. (lat. renuntiare; fr. renoncer. V. a-nunț). Mă las de, mă dezist, mă retrag din saŭ de la: a renunța la plecare, la o moștenire, la petrecerĭ, la lume. verb renunț
RENUNȚÁ vb. I. intr. A părăsi (de bună voie ceva), a se lăsa de ceva. [P.i. renúnț. / < lat. renuntiare, cf. fr. renoncer]. verb renunța
RENUNȚA vb. intr. a se lăsa de ceva, a părăsi (de bunăvoie ceva sau pe cineva). (< fr. renoncer, lat. renuntiare) verb renunța
renunțá (a ~) vb., ind. prez. 3 renúnță verb renunța
renunțà v. 1. a se lăsa de ceva, a părăsi (de bună voie): a renunța la plăceri; 2. a se lepăda: a renunța la o succesiune. verb renunțà
RENUNȚÁ, renúnț, vb. I. Intranz. A se lăsa de ceva, a întrerupe, a înceta de a mai face ceva; a părăsi de bunăvoie (ceva sau pe cineva). – Din fr. renoncer, lat. renuntiare. verb renunța
Sinonime, declinări si rime ale cuvantului renunțare
| renunțare | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | renunțare | renunțarea |
| plural | renunțări | renunțările | |
| genitiv-dativ | singular | renunțări | renunțării |
| plural | renunțări | renunțărilor | |