REFÚZ s.n. 1. Faptul de a refuza; neacceptare, respingere. ♦ Până la refuz = atât încât nu este loc pentru mai mult. 2. Material rămas după cernere într-un ciur sau într-o sită. 3. Deficiență în funcționarea unui sistem tehnic. ♦ (Metal.) Defect de turnare constând în producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. [< fr. refus]. substantiv neutru refuz
REFÚZ s. n. 1. faptul de a refuza; neacceptare, respingere. ♦ până la ~ = atât încât nu este loc pentru mai mult. 2. material rămas după cernere într-un ciur, într-o sită. 3. deficiență în funcționarea unui sistem tehnic. ◊ (metal.) defect de turnare prin producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. (< fr. refus) substantiv neutru refuz
1) *refúz n., pl. urĭ (fr. refus, d. refuser, a refuza). Acțiunea de a refuza: a suferi un refuz. Fam. A trata pe cineva cu refuz, a-l refuza. substantiv neutru refuz
refúz s. n., pl. refúzuri substantiv neutru refuz
refuz n. fam. acțiunea de a refuza: a trata cu refuz. [Abstras din refuzà]. V. mahalagism. substantiv neutru refuz
REFÚZ, refuzuri, s. n. 1. Faptul de a refuza; neacceptare, respingere. ◊ Expr. Până la refuz = atât încât nu se mai poate adăuga nimic, până la limita maximă. 2. Material rămas, după cernere, sortare sau clasare (în ciur sau pe sită). 3. Deficiență în funcționarea unui sistem tehnic. 4. Defect de turnare care constă în producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. – Din fr. refus. substantiv neutru refuz
plin până la refuz expr. umplut la capacitatea maximă. substantiv neutru plinpânălarefuz
2) *refúz, a -á v. tr. (fr. refuser, a refuza, d. mlat. *refusare, derivat d. lat. refúndere, refúsum, a turna înapoĭ. V. fuziune). Resping (nu admit, nu primesc): a refuza un dar, o rugăminte, un candidat. verb tranzitiv refuz
REFUZÁ vb. I. 1. tr. A nu primi, a nu accepta, a respinge (ceva). ♦ A nu da (ceva ce ți s-a cerut). ♦ A se priva de ceva, a renunța la ceva. 2. intr. (Mar.; despre vânt) A se roti spre prora navei. [P.i. refúz. / < fr. refuser]. verb tranzitiv refuza
refuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 refúză verb tranzitiv refuza
refuzà v. 1. a nu primi ceeace se ofere: a refuza un dar; 2. a respinge o cerere, un ordin: a refuza o grație. verb tranzitiv refuzà
REFUZÁ vb. I. tr. a nu primi, a nu accepta, a respinge. ◊ a nu da (ceva ce ți s-a cerut). ◊ a se priva de, a renunța la ceva. II. refl. a se sustrage, a se eschiva. III. intr. (mar.; despre vânt) a se roti spre prora navei. (< fr. refuser) verb tranzitiv refuza
REFUZÁ, refuz, vb. I. Tranz. A respinge (ceva sau pe cineva), a nu accepta, a nu primi ceva ce ți se oferă. ♦ A nu da ceva ce ți se cere, a nu consimți la ceva, a nu voi să faci ceva. ♦ (Construit cu dativul) A se priva de ceva, a renunța la ceva. – Din fr. refuser. verb tranzitiv refuza
| refuz substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | refuz | refuzul |
| plural | refuzuri | refuzurile | |
| genitiv-dativ | singular | refuz | refuzului |
| plural | refuzuri | refuzurilor | |