RECHIZÍȚIE s.f. Măsură excepțională prin care statul obligă pe cetățeni la anumite servicii sau la cedarea unor bunuri necesare în anumite perioade. [Gen. -iei, var. rechizițiune s.f. / cf. fr. réquisition, lat. requisitio]. substantiv femininrechiziție
RECHIZÍȚIE s. f. măsură excepțională prin care statul obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor bunuri necesare armatei sau statului în timp de război. (< fr. réquisition, lat. requisitio, germ. Requisition) substantiv femininrechiziție
rechizíție (-ți-e) s. f., art. rechizíția (-ți-a), g.-d. art. rechizíției; pl. rechizíții, art. rechizíțiile (-ți-i-) substantiv femininrechiziție
RECHIZÍȚIE, rechiziții, s. f. Act prin care un organ al administrației de stat ia de la populație, în împrejurări excepționale, anumite lucruri cu obligația de restituire sau contra plată. – Din fr. réquisition, germ. Requisition. substantiv femininrechiziție
*rechizițiúne f. (lat. re-quisítio, -ónis, d. re-quirere, re-quisitum, derivat d. quáerere, a întreba. V. chestiune). Cererea uneĭ autoritățĭ de a i se pune la dispozițiune oamenĭ de serviciŭ, vite, vehicule, proviziunĭ ș. a.: caĭ de rechizițiune. Fig. Lucru de rechizițiune, lucru prost, de calitate inferioară. – Ob. -íție. Vulg. recheziție. V. beĭlic. substantiv femininrechizițiune
rechiziți(un)e f. ordin dat de autoritate spre a-i se pune la dispozițiune oameni sau lucruri: cai de rechiziție. substantiv femininrechizițiune
rechiziție | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | rechiziție | rechiziția |
plural | rechiziții | rechizițiile | |
genitiv-dativ | singular | rechiziții | rechiziției |
plural | rechiziții | rechizițiilor |