rang definitie

RANG s.n. 1. Loc ocupat de o persoană sau de o instituție într-o ierarhie. ♦ Treaptă, situație socială. 2. Clasificare a navelor potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (Mat.) Locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. [< fr. rang]. substantiv neutrurang

RANG s. n. 1. loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie. ◊ treaptă, situație socială. ◊ locul ocupat în ierarhia unui pachet de cărți de joc de către fiecare grupă a câte patru cărți cu aceeași cifră sau față (ași, valeți, decari etc.). 2. categorie a navelor militare potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (mat.) număr natural care indică poziția unui termen într-un șir. ♦ (lingv.) ~ de frecvență = loc ocupat de un cuvânt, fonem etc. în ordinea frecvenței, organizată descendent. (< fr. rang) substantiv neutrurang

rang s. n., pl. ránguri substantiv neutrurang

*rang n., pl. urĭ (fr. rang, d. vgerm. hring, ngerm. ring, cerc, inel. V. a- și de-ranjez). Rînd, clasă, treaptă, grad: otel [!], vapor, lojă, scriitor de primu rang: un înalt rang social. A umbla după rangurĭ, a căuta să ocupĭ o treaptă maĭ înaltă în lume. substantiv neutrurang

rang n. 1. loc ce ocupă cineva în stima oamenilor: scriitor de primul rang; 2. clasă socială: a ocupa un rang distins; 3. grad de tărie, de importanță, a unei corăbii de răsboiu. substantiv neutrurang

RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică după criteriul importanței, funcției etc.; treaptă într-o ierarhie. ◊ Expr. De prim rang sau de rangul întâi (sau al doilea etc.) = de calitatea, de categoria, de gradul întâi (sau al doilea etc.) 2. Număr care indică locul pe care îl ocupă un termen intr-un șir. 3. (înv.) Șir de persoane. – Din fr. rang. substantiv neutrurang

!prim rang (de ~) loc. adj. substantiv neutruprimrang