rablă definitie

RÁBLĂ, ráble, s. f. ~ (etim. incertă; relaționat cu sb. rabatno = în stare proastă și rabljenje = purtare, folosire, dar lipsește veriga de legătură; relație mai puțin probabilă cu săs. Rabel = ilice [lat. ilex]; tescovină, borhot) substantiv femininrablă

ráblă (ráble), s. f. – 1. Hîrb, obiect stricat. – 2. Gloabă, mîrțoagă. Origine incertă. Trebuie să fie pus în legătură cu sb. rabatno „în stare proastă”, rabljenje „uz”; dar lipsește veriga apropiată. Legătură cu săs. Rabel „pleavă, praf” (Drăganu, Dacor., IV, 773) pare mai puțin probabilă. – Der. răblări, vb. (a se ponosi; a se uza); rablagiu, s. m. (hodorog), cu suf. -giu; rablagi, vb. (a se strica, a se deteriora), de la cuvîntul anterior (după Graur, BL, XIV, 110, prin contaminare cu damblagi). substantiv femininrablă

ráblă (fam.) (ra-blă) s. f., g.-d. art. ráblei; pl. ráble substantiv femininrablă

rablă f. 1. mârțoagă: înhămă rabla lui de cal ISP.; 2. fig. om uzat. [Origină necunoscută]. substantiv femininrablă

rablă, rable s. f. (peior.) 1. vechitură, lucru vechi, uzat sau de proastă calitate 2. gloabă, animal bătrân și slab 3. ramolit, om îmbătrânit și sleit de puteri substantiv femininrablă

ráblă f., pl. e (bg. hŭrbel, dial. ŭrbel și rabúl, hîrb. V. hîrb). Lucru (obĭect, mobilă), om saŭ vită uzată: o rablă de cuțit, de bicicletă, de căruță; niște rable de cĭobote, aĭ ajuns o rablă, o rablă de cal. V. bleah, hleab, bulicher, gĭoablă, gĭoarsă, cĭorsac; drîglă, gloabă, mîrțoagă, hodoroagă. substantiv femininrablă

RÁBLĂ, rable, s. f. (Fam. și depr.) 1. Lucru vechi, uzat sau de calitate proastă; vechitură. 2. Animal bătrân și slab; gloabă. 3. Om îmbătrânit și sleit de puteri, ramolit. – Cf. bg. h r ă b l a „ceva care este spart, rupt, care are lipsuri etc.” substantiv femininrablă

cĭoársă f., pl. e (d. a cĭorsăi). Instrument (maĭ ales cuțit) prost. – Și cĭorsac, gĭoarsă, gĭoablă și rablă. V. custură. substantiv feminincĭoarsă