PÂCĂÍ vb. IV v. pâcâi. verbpâcăi
pî́cîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. pîc-pîc). Fac pîc-pîc fumînd: moșneagu pîcîĭe din lulea. verbpîcîĭ
pâcâí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 pấcâie, imperf. 3 sg. pâcâiá; conj. prez. 3 să pấcâie verbpâcâi
PÂCÂÍ, pấcâi, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pufăi. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pâlpâi cu zgomot. [Var.: (reg.) pâcăí vb. IV] – Pâc + suf -ăi. verbpâcâi
pâcăire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | pâcăire | pâcăirea |
plural | pâcăiri | pâcăirile | |
genitiv-dativ | singular | pâcăiri | pâcăirii |
plural | pâcăiri | pâcăirilor |