pustíu2 s. n., art. pustíul; pl. pustíuri adjectiv pustiu
pustíŭ, -íe adj. (d. pustie, s. f.). Deșert, loc fără oamenĭ saŭ fără animale saŭ fără vegetațiune: regiune pustie. S. n., pl. urĭ. Pustie, pustietate, deșert: pustiu Sahareĭ. A striga în pustiŭ, a vorbi în deșert, a nu fi ascultat de nimenĭ. A lătra, a urla a pustiŭ, a prezice pustiu saŭ a da semn că e pustiŭ lătrînd orĭ urlînd sinistru. – Vechĭ pustiiu și pustiñŭ. adjectiv pustiŭ
pustíu1 adj. m., f. pustíe; pl. m. și f. pustíi, art. m. pustíii (-ti-ii), f. pustíile (-ti-i-) adjectiv pustiu
pustiu a. 1. gol, deșert: casă pustie; 2. fig. afurisit: pustia de dragoste, un pustiu de somn. ║ n. pustietate: glasul celui ce strigă în pustiu. ║ adv. ca o cobe: latră a pustiu. [V. pustie]. adjectiv pustiu
pustíu (pustíe), adj. – 1. Deșert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S. n.) Deșert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s. f. (deșert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pustă, s. f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeași proveniență; pustietate, s. f. (deșert, regiune necultivată și nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deșert; vb., refl., a deveni deșert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s. f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s. m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s. f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21). adjectiv pustiu
púșcă (púști), s. f. – 1. (Înv.) Tun. – 2. Armă. – 3. Fuituială. – 4. (Înv.) Pompă de incendiu. Sl. pušĭka (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Fremdw., 120; Conev 122); cf. alb. puškë, bg., rus. puška, pol. puszka, sb., mag. puska, țig., sp. pusca (Besses 136). – Der. pușca (var. împușca), vb. (a trage cu pușca; a ucide cu foc de armă); (îm)pușcă’n lună, s. m. (haimana, golan; hoț, bandit); (îm)pușcătură, s. f. (foc de pușcă); pușcar, s. m. (înv., tunar, artilerist); pușcări, vb. (a trage, a descărca o armă de foc); pușcărire, s. f. (împușcătură); pușcaș, s. m. (înv., tunar; înv., corp de 500 de soldați infanteriști sub comanda marelui armaș; trăgător; vînător înarmat cu o pușcă); pușcoci (var. pișcoci, pușcoace, pișcoace), s. n. și f. (pușcă veche, jucărie ca o pușcă); pușcărie, s. f. (înv., artilerie; închisoare, ocnă); pușcăriaș, s. m. (deținut); pușcuță, s. f. (pușcă; cușcă); pușculiță, s. f. (pușcă mică; vas mic cu bani). Nu e sigur dacă pușcărie „temniță” trebuie explicat prin faptul că vreun depozit sau cazarmă de artilerie ar fi servit la închisoare (Tiktin); mai probabil în acest cuvînt se păstrează, ca în pușcuță și pușculiță, semantismul primitiv din sl. cf. v. germ. buhsa „cutie”, gr. πυξίς „cutie, țarc”. Bg. puškaria provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234). substantiv feminin pușcă
púșcă s. f., g.-d. art. púștii; pl. puști substantiv feminin pușcă
púșcă f., vechĭ pușic (Nec. 2, 389), pl. puștĭ și (sud) pușcĭ (vsl. pušĭka, pușcă, d. vgerm. puhsa, buhsa, ngerm. büchse, toc, cutie, pușcă, durdă, care vine d. lat. *buxta; bg. sîrb. ceh. puška, pușcă; pol. puszka, pușcă, rus. puška, tun; ung. puska, pușcă. V. bucșă, busolă, pușculiță și pușcocĭ). Vechĭ. Mold. Tun. Azĭ. Armă de foc portativă compusă dintr´o țeavă lungă de vre-un metru fixată pe un condac orĭ pat (V. cocoș, percusor, pedică; archebuză, durdă, flintă, muschetă, pistol, revolver, sineață, șișanea). Împușcătură, pocnitură de pușcă: s´a auzit o pușcă. Fig. Soldat armat cu pușcă: a scoate la luptă atîtea miĭ de puștĭ. Pușcă de apă (vechĭ), tulumbă. Adv. Fam. Gol pușcă, gol pistol, gol ca țeava puștiĭ, absolut nud. A te duce pușcă, a te duce glonț, direct și răpede [!]. substantiv feminin pușcă
pușcă f. 1. od., în Mold., tun: tunuri ce Moldovenii numiau puști BĂLC.; 2. azi, armă portativă de foc, lungă de un metru până la un metru și jumătate. [Slav. PUȘĬKA (din nemț. Büchse)]. ║ adv. 1. gol ca o pușcă; 2. repede înainte: mă duceam pușcă la moară. substantiv feminin pușcă
PÚȘCĂ, puști, s. f. 1. Armă de foc portativă și individuală cu patul de lemn și cu țeava lungă. ◊ Pușcă-mitralieră = pușcă la care încărcarea și descărcarea se execută automat. Pușcă de soc = pușcoci. ◊ Expr. (Adverbial) Gol pușcă = a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere, sărac lipit. A se duce (sau a trece etc.) pușcă = a se duce (sau a trece etc.) în mare viteză (și de-a dreptul). 2. (Înv.) Tun.(Bot.; în compusul) Pușca-dracului = plantă erbacee cu flori, de obicei albastre (Phyteuma tatramerum). – Din magh. puska, pol. puszka, rus. pușka. substantiv feminin pușcă
pustie f. 1. pustietate: ducă-se pe pustii; 2. naiba: bată-l pustia ! mânca-i-ar casa pustia ! EM. [Slav. PUSTYNĬ, pustietate]. substantiv feminin pustie
PUSTÍE s. f. v. pustiu. substantiv feminin pustie
pustíe f. (vrom. pustinĭe, d. vsl. pustynĭ, și pušta, pustie; pustiti și puštuti, a trimete, a lăsa; bg. pustinĭa, pustie; ung. puszta, pustie). V. năpustesc, opust, otpust). Pustietate, pustiŭ, deșert, regiune nelocuită: pustia Sahareĭ. Fam. Lucru care nu-țĭ place, pacoste: pustia ceĭa de moară, de mașină. În blăstăme [!]: bată-l pustia, mînca-l-ar pustia, ducă-se pe pustiiĭ (V. duc). – Vechĭ și pustiñe. În P. P. (Șez. 1, 110) și puștă (vsl. puša). substantiv feminin pustie
pustíe (înv., pop.) s. f., art. pustía, g.-d. art. pustíei; pl. pustíi, art. pustíile substantiv feminin pustie
pușcócĭ (Olt. Munt. vest) n., pl. oace, și pișcoace (Gorj) f., pl. ocĭ (cp. cu rus. pisčókŭ, fluĭeraș, și cu bg. piskúnĭ, fluĭer. V. și piscoĭ). Pocnitoare pe care șĭ-o fac copiiĭ dintr´un cotor de soc orĭ de cucútă încărcat cu doŭă dopurĭ de cîlț, pe care le împing c´un huludeț. – În Munt. est pușcoĭ, n., pl. oaĭe, în Mold. pușcă de soc, la Hațeg piscoañĭe. substantiv feminin pușcocĭ
púșcă-mitraliéră (-mi-tra-li-e-) s. f., g.-d. art. púștii-mitraliére; pl. puști-mitraliére substantiv feminin pușcă-mitralieră
dúcă-se-pe-pustíi s. m., g.-d. lui dúcă-se-pe-pustíi; pl. dúcă-se-pe-pustíi substantiv feminin ducă-se-pe-pustii
púști (púști), s. m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. pușchi. Mr. puștu „golan”, megl. pușt. Tc. pușt „desfrînat” (Șeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf. ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. – Der. puștan, s. m. (tînăr, copil); puștancă, s. f. (fată); puștime, s. f. (mulțime de copii); pușlău, s. m. (leneș, puturos), probabil în loc de *puștlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; pușlanie, s. f. (lenevie; trîndăvie); pușlama, s. f. (leneș, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat. substantiv masculin puști
puștĭ și pușchĭ m., pl. tot așa (turc. pers. pușt). Obscen. Tînăr foarte corupt. Băĭat de vre-o 14-15 anĭ. substantiv masculin puștĭ
puști (fam.) s. m., art. púștiul; pl. puști, art. púștii substantiv masculin puști
PUȘTI, puști, s. m. (Fam.) Băiat tânăr, băiețaș, copil; copil ștrengar. – Cf. tc. pușt „desfrânat”. substantiv masculin puști
pușchiu m. craidon, ștrengar: un pușchiu ca tine ISP. auzi, pușchiul ! AL. [Turc. PUȘT]. substantiv masculin pușchiu
pustií (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pustiésc, imperf. 3 sg. pustiá; conj. prez. 3 să pustiáscă verb tranzitiv pustii
pustiì v. a face pustiu. verb tranzitiv pustiì
PUSTIÍ, pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locuri fertile sau populate în locuri pustii; a devasta. 2. Refl. (Pop.) A se refugia, a se izola; a pribegi. 3. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu. – Din pustiu. verb tranzitiv pustii
pustiésc v. tr. (d. pustie saŭ pustiŭ). Fac pustiŭ, devastez, dezolez: Tătariĭ pustiaŭ Moldova, epidemiile pustiesc țările. V. refl. (Trans.). A-țĭ lua lumea´n cap (a te retrage´n pustietate). – Vechĭ și pustiñesc (d. pustiñe). verb tranzitiv pustiesc
| pustii verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
| (a) pustii | pustiire | pustiit | pustiind | singular | plural | ||
| pustiind | pustiiți | ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) | pustiesc | (să) pustiesc | pustiam | pustiii | pustiisem | |
| a II-a (tu) | pustiești | (să) pustiești | pustiai | pustiiși | pustiiseși | ||
| a III-a (el, ea) | pustiește | (să) pustiai | pustia | pustii | pustiise | ||
| plural | I (noi) | pustiim | (să) pustiim | pustiam | pustiirăm | pustiiserăm | |
| a II-a (voi) | pustiiți | (să) pustiiți | pustiați | pustiirăți | pustiiserăți | ||
| a III-a (ei, ele) | pustiesc | (să) pustiască | pustiau | pustiiră | pustiiseră | ||