proáșcă (proáște), s. f. – 1. Fuituială, praștie. – 2. Țintă. – 3. Distanță de la care se trage. – 4. Pompă de incendiu. – Var. proșcă, înv. Sl. *pročĭkati „a țîșni, a izbucni”, cf. sb. pročka „acțiunea de a împroșca” (Pușcariu, Dacor., III, 681-5). S-a mai crezut în sl. prysnati „a împrăștia” (Cihac, II, 257); în sb. pročkati „a iscodi” (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 440); într-un sl. *prokŭ (Tiktin); în bg. prăskalka (Conev 74). – Der. împroșca, vb. (a arunca, a azvîrli; a țîșni, a ieși; a stropi, a împrăștia; a spumega), var. înv. împrocica, cf. rus. pročikatĭ „a se deschide un abces”; împroșcătură, s. f. (aruncare; lansare; stropire). substantiv femininproașcă
proáșcă (oa dift.) f., pl. șcĭ și șce (var. din praștie. V. împroșc și proșcă). Vechĭ. Țintă, punct de ochit. Bătaĭe de arc, de pușcă. Azĭ. Instrument de împroșcat (ca tulumba, mitraliera, praștia). A face proașcă pin [!] dușmanĭ cu ghĭoaga, a o învîrti lovindu-ĭ pe ceĭ din prejur [!]. substantiv femininproașcă
proáșcă (pop.) s. f., g.-d. art. proáștei; pl. proáște substantiv femininproașcă
proașcă f. praștie: înarmați cu proaște AL.; a (da) face proașcă, a împrăștia: proașcă prin dușmani făceam POP. acolo să dăm proașcă AL. [Abstras din (îm)proșcà]. substantiv femininproașcă
PROÁȘCĂ, proaște, s. f. (Pop.) 1. Cantitate de apă, de noroi etc. care țâșnește de undeva și împroașcă. 2. (În expr.) A face (sau a da) proașca (sau proașcă) {în, între sau prin...) = a face prăpăd, a se năpusti, a da năvală, a da iama (în, între sau prin, printre...). – Din [îm]proșca. substantiv femininproașcă
proașcă | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | proașcă | proașca |
plural | proaște | proaștele | |
genitiv-dativ | singular | proaște | proaștei |
plural | proaște | proaștelor |