priváre s. f., g.-d. art. privắrii; pl. privắri substantiv femininprivare
PRIVÁ vb. I. tr. A lipsi (pe cineva de ceva), a lua dreptul, putința (cuiva) de a beneficia de ceva. [< fr. priver, it., lat. privare]. verb tranzitivpriva
PRIVÁ vb. tr., refl. a (se) lipsi de ceva necesar sau la care are dreptul; a renunța la ceva sau a împiedica pe cineva să beneficieze de ceva. (< fr. priver, lat. privare) verb tranzitivpriva
privá (privéz, privát), vb. – A (se) lipsi. Fr. priver. – Der. privat, adj., din fr. privé; privată, s. f., din fr. privé; privați(un)e, s. f., din fr. privation; privatist, s. m. (înv., Trans., persoană care-și face studiile în particular). verb tranzitivpriva
privá (a ~) vb., ind. prez. 3 priveáză verb tranzitivpriva
privà v. a lua cuiva ce are, a-l lipsi de un folos. verb tranzitivprivà
PRIVÁ, privez, vb. I. Tranz. (Livr.) A împiedica pe cineva să se bucure de un avantaj, de un drept care i se cuvine, de ceva necesar. ♦ Refl. A renunța (de bunăvoie sau constrâns la ceva necesar) la un bun sau la un drept. – Din fr. priver, lat. privare. verb tranzitivpriva
*privéz v. tr. (lat. privare). Lipsesc, despoĭ: a priva pe cineva de un drept. V. refl. Mă lipsesc de o folosință: părințiĭ se privează de multe plăcerĭ numaĭ ca să-ĭ facă pe copiĭ maĭ fericițĭ. verb tranzitivprivez
privare substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | privare | privarea |
plural | privări | privările | |
genitiv-dativ | singular | privări | privării |
plural | privări | privărilor |