pribegíre s. f., g.-d. art. pribegírii; pl. pribegíri substantiv femininpribegire
pribegí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pribegésc, imperf. 3 sg. pribegeá; conj. prez. 3 să pribegeáscă verbpribegi
pribegì v. 1. a rătăci: vitele ce pribegiau se ’ntorc voios în țară AL.; 2. a se expatria: boierii s´au pribegit OD.; 3. a căuta un refugiu: în ce țară a pribegit ? AL. verbpribegì
PRIBEGÍ, pribegesc, vb. IV. Intranz. 1. A fi pribeag; a rătăci din loc în loc; a hoinări. 2. A-și părăsi locul natal, țara; a se refugia, a emigra, a se exila. – Din pribeag. verbpribegi
pribegésc v. intr. (rus. pri-bĭegátĭ. V. pribeag). Bejenăresc, mă aflu ca pribeag, rătăcesc pin [!] străinătate. Rătăcesc, umblu din loc în loc: pribegeam la vînat pin pădurĭ. V. refl. Emigrez (Vechĭ). verbpribegesc
pribegire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | pribegire | pribegirea |
plural | pribegiri | pribegirile | |
genitiv-dativ | singular | pribegiri | pribegirii |
plural | pribegiri | pribegirilor |