preot m. 1. cel ce prezidă ceremoniile cultului; 2. în biserica creștină, cel consacrat serviciului divin; 3. fig. profet: preot deșteptării noastre EM. [Vechiu-rom. preut = lat. vulg. PREBITER (clasic PRESBYTER), lit. bătrân (= venerabil), numire onorifică ca călugăr și stareț]. substantiv masculinpreot
preót (préoți), s. m. – Prezbiter, sacerdot. – Var. mold. preut, Trans. preót. Mr. preftu, istr. prewt. Lat. prĕbĭter, var. vulgară a lui prĕsbyter (Densusianu, Hlr., 126; Pușcariu 1375; Candrea-Dens., 1441; REW 6750), cf. alb. prift (Philippide, II, 651), vegl. prat, it. prete (abruz. préute), prov., v. fr. preire, cat. prévere. – Der. (toate cu var. mold.) preoteasă, s. f. (nevastă de preot); preoți, vb. (a sluji ca preot); preoție, s. f. (sacerdoțiu); preoțesc, adj. (sacerdotal); preoțește, adv. (ca preoții); preoțime, s. f. (adunare de preoți). Este dubletul lui presbiter, s. m., din lat., var. presviter, din ngr. πρεσβύτερος, der. protopresbiter, s. m. (protopop), din ngr. προτοπρεσβύτερος. substantiv masculinpreot
préot ș. a., V. preut. substantiv masculinpreot
préot s. m., pl. préoți substantiv masculinpreot
préut m. (lat. pop. prébiter, -tri, îld. presbiter, bătrîn, preut [!], infl. de praebére, a oferi, d. vgr. presbýteros, maĭ bătrîn, preut, présbys, bătrîn; it. prete, fr. prêtre, sp. pg. preste; germ. priester. V. prezbit). Cp. cu călugăr, stareț, senior). Persoană oficială care face serviciu divin în biserică orĭ la alte ceremoniĭ afară din biserică: preut creștinesc, budist ș. a. Fig. Persoană demnă de venerațiune: acest profesor e un adevărat preut în clasa luĭ. – Și préot (Munt.) și preót (Trans. Ban.). Oficial și prevíter, fem. -íteră (ngr. presviteros, -téra). Gradele cleruluĭ de mir sînt: diacon și preut ca: sachelar, econom, stavrofor), ĭar ale călugăriiĭ: ierodiacon (ipo- și arhidiacon), ieromonah (singhel, protosinghel, arhimandrit fără mitră saŭ cu mitră [mitrofor]) și arhiereŭ (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh). V. popă, părinte, hoge, rabin. substantiv masculinpreut
PRÉOT, preoți, s. m. (În majoritatea religiilor primitive sau superioare) Persoană care oficiază cultul religios, fiind, în această postură, mijlocitor între om și divinitate și reprezentând pe semenii săi în sfera sacrului, fără a o perturba; popă. ♦ Fig. Persoană care slujește un ideal, o învățătură; apostol. ◊ Mare preot = conducătorul suprem al cultului (la vechii evrei, egipteni etc.). – Lat. presbiterum. substantiv masculinpreot
preoțí (a ~) (pre-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. preoțésc, imperf. 3 sg. preoțeá; conj. prez. 3 să preoțeáscă verb tranzitivpreoți
preoțì v. a fi, a se face preot: cei ce voiau să se preoțească. verb tranzitivpreoțì
PREOȚÍ, preoțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) face preot; a (se) popi, a (se) hirotonisi. 2. Intranz. (Înv.) A exercita funcția de preot; a păstori. [Pr.: pre-o-] – Din preot. verb tranzitivpreoți
2) preuțésc v. tr. (d. preut). Est. Fac preut. V. intr. Funcționez ca preut: a preuțit 50 de anĭ. – În vest preo-. V. popesc 2. verb tranzitivpreuțesc
preoți | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)preoți | preoțire | preoțit | preoțind | singular | plural | ||
preoțind | preoțiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | preoțesc | (să)preoțesc | preoțeam | preoții | preoțisem | |
a II-a (tu) | preoțești | (să)preoțești | preoțeai | preoțiși | preoțiseși | ||
a III-a (el, ea) | preoțește | (să)preoțeai | preoțea | preoți | preoțise | ||
plural | I (noi) | preoțim | (să)preoțim | preoțeam | preoțirăm | preoțiserăm | |
a II-a (voi) | preoțiți | (să)preoțiți | preoțeați | preoțirăți | preoțiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | preoțesc | (să)preoțească | preoțeau | preoțiră | preoțiseră |