pozitivism definitie

POZITIVÍSM s.n. 1. Curent filozofic idealist-subiectiv care neagă rolul filozofiei ca o concepție teoretică generală despre lume și ca metodologie generală, susținând că ea se bazează numai pe faptele verificabile experimental. ◊ Pozitivism logic = neopozitivism. 2. (Lit.) Denumire dată acelor tendințe critice care adoptă metodele scientiste în cercetarea literară. ♦ Modalitățile de creație literară care tind să reproducă realitatea în faptele ei concrete, adesea în stare brută, netipizată. 3. Fel de a fi caracterizat prin tendința de a lua în considerare și de a urmări numai avantajele; practicism, utilitarism. [< fr. positivisme]. substantiv neutrupozitivism

POZITIVÍSM s. n. 1. curent filozofic din sec. XIX-XX care neagă filozofia ca o reprezentare teoretică gene-ralizată a lumii, limitându-se la faptele confirmate de experiență și negând astfel posibilitatea cunoașterii esenței fenomenelor. 2. interes exagerat pentru problemele practice, materiale, tendință de a urmări numai avantajele imediate. (< fr. positivisme) substantiv neutrupozitivism

pozitivísm s. n. substantiv neutrupozitivism

pozitivism n. sistemă filozofică fundată de Auguste Comte și care n’admite decât ceeace este științificește constatat. substantiv neutrupozitivism

*pozitivízm n. (d. pozitiv). O sistemă filosofică [!] care nu admite de cît [!] ceĭa ce a constatat știința: fundatoru [!] pozitivizmuluĭ [!] a fost Aŭgust Comte. Fig. Ĭubire de foloase materiale, materializm [!]: pozitivizmu unuĭ zaraf. substantiv neutrupozitivizm

POZITIVÍSM s. n. 1. (În general) Concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii despre Univers; (în sens strict) filosofia lui A. Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. ◊ Pozitivism logic = mișcare modernă în filosofie care a încercat să introducă metodologia matematicii și a științelor naturii, în domeniul filosofiei, marcând începutul cercetării analitice în cercetarea filosofică. ♦ Curent în științele juridice care combate orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. – Din fr. positivisme. substantiv neutrupozitivism