poliță definitie

PÓLIȚĂ s. f. 1. trată. 2. ~ de asigurare = act prin care se încheie o asigurare; a plăti (cuiva) o ~ = a răzbuna. (< it. polizza) substantiv feminin poliță

póliță (pólițe), s. f. – 1. Consolă, placă. – 2. Raft, blidar. – 3. Stinghia inferioară a jugului. – 4. Cormană. – Mr., megl. puliță. Sl. (sb., cr., pol.) polica, bg. policŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 274; Conev 62), cf. ngr. πόλίτσα, alb. policë, mag. pólcz. – Der. policioară, s. f. (blidar; cormană, apărătoare de urechi; Banat, jugastru). substantiv feminin poliță

póliță (pólițe), s. f. – 1. Cambie, trată; ordin de plată. – 2. Contract de asigurare. – Mr. poliță, puliță. It. polizza, prin intermediul ngr. πόλιτσα (Gáldi 233; cf. REW 528). substantiv feminin poliță

póliță s. f., g.-d. art. póliței; pl. pólițe substantiv feminin poliță

1) póliță și (Olt.) -íță f., pl. e (vsl. polica, poliță, dim. d. pola, margine, poală; bg. rus. polica. V. poală). Scîndură fixată orizontal (pe un părete [!] saŭ într´un dulap) ca să poțĭ pune ceva pe ĭa. (O etajeră se compune din maĭ multe polițe). V. raft, corlată. substantiv feminin poliță

2) póliță f., pl. e (ngr. pólitza, d. it. pólizza, poliță, care vine d. gr. apódeixis, probă; pv. cat. polissa, fr. police, sp. póliza). Hîrtie pin [!] care te obligĭ să plăteștĭ cuĭva o sumă anumită de banĭ la un termin fix în schimbu unuĭ serviciŭ pe care ți l-a făcut (împrumut, asigurare, marfă pe credit ș. a.). Se zice și bilet la ordin, cambie și trată. V. bilet. substantiv feminin poliță

poliță f. 1. scândură de așezat ceva pe dânsa; 2. etajeră, raft de bibliotecă; 3. partea de jos a jugului. [Slav. POLIȚA]. substantiv feminin poliță

poliță f. 1. bilet prin care se obligă cineva a plăti o sumă la termenul prescris; 2. contract prin care o societate de asigurare se îndatorește a indemniza de o pagubă eventuală. [It. POLIZZA, printr´un intermediar grec modern]. substantiv feminin poliță

PÓLIȚĂ¹, polițe, s. f. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte. ♦ Obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi. [Pl. și: poliți] – Din sl. polica. substantiv feminin poliță

POLIȚĂ², polițe, s. f. 1. (Fin.) Act prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul acesteia; trată. ♦ Poliță în alb = poliță² (1) pe care nu figurează numele beneficiarului. ◊ Expr. A plăti (cuiva) polița = a se răzbuna (pe cineva). 2. (În sintagma) Poliță de asigurare = document emis de către un asigurător, prin care se certifică încheierea unui contract de asigurare. – Din it. polizza. substantiv feminin poliță

a avea o poliță de plătit cuiva expr. a urmări să se răzbune pe cineva substantiv feminin aaveaopolițădeplătitcuiva