poleíre s. f., g.-d. art. poleírii; pl. poleíri substantiv femininpoleire
POLEÍRE, poleiri, s. f. Acțiunea de a (se) polei2 și rezultatul ei; poleit1. – V. polei2. substantiv femininpoleire
poleí (poleiésc, poleít), vb. – A suri, a acoperi cu un strat subțire de metal. Megl. puliăés, puliăiri. Sl. polijati „a risipi” (Tiktin). Legătura cu gr. ψυλλεῖον printr-o var. ionică σπυλλήïον (Diculescu, Elementele, 484), e improbabilă. Cf. lei. – Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiță de metal, strălucire); poleitor, s. m. (cel care poleiește); poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit); polei, s. n. (strat subțire de gheață), cf. sl. polediti sę „a se acoperi cu polei” și polegniță. verb tranzitivpolei
polei, poleiesc v. t. (intl.) a aresta, a închide. verb tranzitivpolei
1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol. polej, rus. poléĭ, germ. polei, ung. nsl. polaj, d. lat. pulejum și pulegium, de unde vine și it. puleggio și poleggio, fr. pouliot). Trans. Un fel de mintă care crește pin [!] bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic [!] (méntha pulégium saŭ pulégium vulgáre). – Se numește și busuĭocu cerbilor. verb tranzitivpoleĭ
2) poléĭ n., pl. eĭurĭ și eĭe (d. vsl. polediti sen, a se acoperi cu gheață, d. ledŭ, gheață; sîrb. bg. paledica, poleĭ, de unde vine și polégniță, -cniță și póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire [!] care provine dintr´o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre [!], ramurĭ ș. a. – Și políce f. (Mold. Rar). verb tranzitivpoleĭ
poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper [!] cu poleĭală, cu văpsea [!] aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s´a poleit pin [!] lume. verb tranzitivpoleĭesc
poleire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | poleire | poleirea |
plural | poleiri | poleirile | |
genitiv-dativ | singular | poleiri | poleirii |
plural | poleiri | poleirilor |