Alege sensul dorit: polei - substantiv neutru polei - verb tranzitiv

polei definitie

poléi (poléiuri), s. m. – Busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium). – Var. polai. Lat. pulegium, prin intermediul sl., cf. slov., ceh., pol., rus. polej (Cihac, II, 274; Tiktin), mag. polaj. substantiv neutru polei

polei, poleiesc v. t. (intl.) a aresta, a închide. substantiv neutru polei

1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol. polej, rus. poléĭ, germ. polei, ung. nsl. polaj, d. lat. pulejum și pulegium, de unde vine și it. puleggio și poleggio, fr. pouliot). Trans. Un fel de mintă care crește pin [!] bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic [!] (méntha pulégium saŭ pulégium vulgáre). – Se numește și busuĭocu cerbilor. substantiv neutru poleĭ

2) poléĭ n., pl. eĭurĭ și eĭe (d. vsl. polediti sen, a se acoperi cu gheață, d. ledŭ, gheață; sîrb. bg. paledica, poleĭ, de unde vine și polégniță, -cniță și póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire [!] care provine dintr´o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre [!], ramurĭ ș. a. – Și políce f. (Mold. Rar). substantiv neutru poleĭ

!poléi1 s. n., art. poléiul; pl. poléiuri substantiv neutru polei

poleí2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiésc, imperf. 3 sg. poleiá; conj. prez. 3 poleiáscă substantiv neutru polei

poleì v. 1. a lustrui; 2. a acoperi cu un strat de metal lucitor: s´o poleiască cu aur; 3. fig. a împodobi, a sclivisi. [Lat. POLIRE, printr’un intermediar slav]. substantiv neutru poleì

POLÉI1, poleiuri, s. n. Strat subțire de gheață, continuu și neted, care acoperă uneori porțiuni din suprafața solului, arborii sau obiectele care se află în aer liber și care este format prin înghețarea apei provenite din ploaie sau din topirea zăpezii. ♦ Fig. Strălucire, lustru, luciu. ♦ (Reg.) Promoroacă, chiciură. – Din polei2 (derivat regresiv). substantiv neutru polei

POLEÍ2, poleiesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur sau de argint în scopul protejării sau al înfrumusețării; a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hârtie colorată etc. 2. Tranz. și refl. Fig. A străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. ♦ Tranz. A înfrumuseța, a prezenta într-o lumină strălucitoare o situație, un aspect, o idee, o împrejurare etc. – Din sl. polijati. substantiv neutru polei

poleiu n. ploaie înghețată ce cade pe plante. [Și vechiu Mold. polegniță = serb. POLEDIȚA, poleiu]. substantiv neutru poleiu

poleiu m. Tr. Bot. busuiocu-cerbilor. [Ung. POLAJ]. substantiv neutru poleiu

poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper [!] cu poleĭală, cu văpsea [!] aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s´a poleit pin [!] lume. substantiv neutru poleĭesc

polei, poleiesc v. t. (intl.) a aresta, a închide. verb tranzitiv polei

1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol. polej, rus. poléĭ, germ. polei, ung. nsl. polaj, d. lat. pulejum și pulegium, de unde vine și it. puleggio și poleggio, fr. pouliot). Trans. Un fel de mintă care crește pin [!] bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic [!] (méntha pulégium saŭ pulégium vulgáre). – Se numește și busuĭocu cerbilor. verb tranzitiv poleĭ

poleí (poleiésc, poleít), vb. – A suri, a acoperi cu un strat subțire de metal. Megl. puliăés, puliăiri. Sl. polijati „a risipi” (Tiktin). Legătura cu gr. ψυλλεῖον printr-o var. ionică σπυλλήïον (Diculescu, Elementele, 484), e improbabilă. Cf. lei.Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiță de metal, strălucire); poleitor, s. m. (cel care poleiește); poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit); polei, s. n. (strat subțire de gheață), cf. sl. polediti sę „a se acoperi cu polei” și polegniță. verb tranzitiv polei

2) poléĭ n., pl. eĭurĭ și eĭe (d. vsl. polediti sen, a se acoperi cu gheață, d. ledŭ, gheață; sîrb. bg. paledica, poleĭ, de unde vine și polégniță, -cniță și póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire [!] care provine dintr´o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre [!], ramurĭ ș. a. – Și políce f. (Mold. Rar). verb tranzitiv poleĭ

poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper [!] cu poleĭală, cu văpsea [!] aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s´a poleit pin [!] lume. verb tranzitiv poleĭesc

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului polei

polei   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular polei poleind
plural poleiește poleiești
genitiv-dativ singular poleire poleiesc
plural poleit poleiește
polei   substantiv neutru infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) polei poleire poleit poleind singular plural
poleind poleiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) poleiesc (să) poleiesc poleiam poleii poleisem
a II-a (tu) poleiești (să) poleiești poleiai poleiși poleiseși
a III-a (el, ea) poleiește (să) poleiai poleia polei poleise
plural I (noi) poleim (să) poleim poleiam poleirăm poleiserăm
a II-a (voi) poleiți (să) poleiți poleiați poleirăți poleiserăți
a III-a (ei, ele) poleiesc (să) poleiască poleiau polei poleiseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z