pleán (pleánuri), s. n. – (Înv.) Pradă de război. – Megl. plean. Sl. plĕnĭ (Tiktin), cf. bg. plĕn, slov. plên, pol., ceh. plen. – Der. plenic, adj. (Basar., prizonier); plenui, vb. (înv., a jefui). substantiv neutruplean
plean (înv., pop.) s. n., pl. pleánuri substantiv neutruplean
PLEAN, pleanuri, s. n. (Înv. și pop.) Pradă (de război), captură; rechiziție. ♦ Jaf. ♦ Grup de prizonieri, ceată de oameni robiți. – Din sl. plĕn. substantiv neutruplean
plean substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | plean | pleanul |
plural | pleanuri | pleanurile | |
genitiv-dativ | singular | plean | pleanului |
plural | pleanuri | pleanurilor |