patimă definitie

pátimă (pátimi), s. f. – 1. Pasiune, suferință, chin, martiriu. – 2. Maladie, boală. – 3. Pasiune, viciu. – Mr. pathimă. Mgr. πάθημα (Murnu 42; REW 6291). Der. din ngr. nu e posibilă fonetic (Pascu, Beiträge, 11). – Der. pătimaș, adj. (pasionat; bolnav); pătimi, vb. (a suferi); împătimi, vb. refl. (a trezi o pasiune; a se vicia); pătimitor, adj. (înv., pasiv); compătimi, vb., din fr. compatir adaptat la rom. pătimi; compătimitor, adj. (care compătimește). substantiv feminin patimă

pátimă f., pl. ĭ și (rar) e (ngr. páthima, d. vgr. pásho [aor. épathon], sufer [!]. V. pătimesc, pățesc, patos). Suferință, maĭ ales vorbind de a luĭ Iisus Hristos: săptămîna patimilor (cele șapte zile în ainte [!] de Paște). Pasiune, ĭubire excesivă: a ĭubi cu patimă, patima bețiiĭ. Pasiune, ură: a judeca cu patimă. Rar. Boală: patimă de picĭoare. substantiv feminin patimă

pátimă s. f., g.-d. art. pátimii; pl. pátimi substantiv feminin patimă

patimă f. 1. suferință, în special cele îndurate de Isus: săptămâna patimilor, cea dinaintea Paștilor; 2. pasiune, mai ales de un caracter violent și dezordonat: patima jocului, patima beției; 3. părtinire: vorbește cu patimă; 4. boală: patimă de ficat. [Gr. mod.]. substantiv feminin patimă

PÁTIMĂ, patimi, s. f. 1. Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată; p. ext. pasiune, iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită; suferință morală. ♦ Părtinire, parțialitate; dușmănie, ură. ◊ Loc. adv. Cu patimă = pătimaș. 2. (înv. și pop.) Suferință fizică, caznă, chin; boală. ♦ (în credința creștină) Patimile Mântuitorului = suferințele îndurate de Isus Hristos. Săptămâna Patimilor = săptămâna dinainte de Paști; Săptămâna Mare. [Var.: pátemă s. f.] – Din ngr. páthima. substantiv feminin patimă