orăcăit, orăcăituri s. n. v. orăcăială. substantiv neutruorăcăit
orăcăít n., pl. urĭ. Acțiunea de a orăcăi. Plîns de prunc orĭ strigăt de broască și rar de orăteniĭ [!]: un orăcăit de broaște se auzea. substantiv neutruorăcăit
orăcăít s. n., pl. orăcăíturi substantiv neutruorăcăit
orăcăit n. acțiunea și efectul orăcăirii, strigăt înnăbușit: auzi un orăcăit de copil ISP. substantiv neutruorăcăit
ORĂCĂÍT, orăcăituri, s. n. Acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei; strigăt caracteristic broaștei; orăcăială, orăcăire. ♦ Fig. Amestec de voci, gălăgie. ♦ (Fam.) Plânset, scâncet de copil mic. – V. orăcăi. substantiv neutruorăcăit
orăcăi, orăcăi v. i. (d. copiii mici) a plânge, a scânci verborăcăi
orácăĭ, și -ăĭesc v. intr. (d. orac, orac, țipetu [!] pruncilor și al broaștelor). Plîng, vorbind de pruncĭ. Strig, orăcăĭesc, vorbind de broaște și rar de păsările de curte. verboracăĭ
orăcăí (a ~) vb., ind. prez. 3 orắcăie, imperf. 3 sg. orăcăiá; conj. prez. 3 să orắcăie verborăcăi
orăcăì v. 1. a striga, vorbind de păsări: găini, rațe, gâște orăcăesc în toate părțile Gr. AL.; 2. a ocăcăi: mii de broaște în lung orăcăesc AL.; 3. a se văeta (de copii). [Cf. horcăi]. verborăcăì
ORĂCĂÍ, pers. 3 orắcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi. verborăcăi
orăcăĭésc, V. oracăĭ. verborăcăĭesc
orăcăit | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | orăcăit | orăcăitul |
plural | orăcăituri | orăcăiturile | |
genitiv-dativ | singular | orăcăit | orăcăitului |
plural | orăcăituri | orăcăiturilor |