ornament definitie

ORNAMÉNT s.n. 1. Element decorativ format din motive sculptate, pictate etc. și aplicate pe obiecte, pe tipărituri, pe manuscrise, pe monumente etc.; podoabă. ◊ De ornament = ornamental. 2. Figură de stil folosită pentru a înfrumuseța o frază, o cuvântare. ♦ (Muz.) Semn, notă sau grup de note care mărește efectul unei note principale. [Pl. -te, -turi. / < lat. ornamentum, cf. fr. ornement, it. ornamento]. substantiv neutruornament

ORNAMÉNT s. n. 1. element decorativ din motive sculptate, pictate etc. și aplicate pe obiecte, pe tipărituri, manuscrise, monumente etc. 2. figură de stil folosită pentru a înfrumuseța o frază, o cuvântare. 3. (muz.) notă sau grup de note care „înfrumusețează”, cu înflorituri de scurtă durată, linia melodică. (< fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum) substantiv neutruornament

ornamént s. n., pl. ornaménte substantiv neutruornament

ornament n. 1. podoabă; 2. forme de stil ce servă a înfrumuseța vorbirea. substantiv neutruornament

*ornamént n., pl. e (lat. ornamentum). Podoabă, lucru care ornează, care înfrumusețează. Formă de stil care servește la înfrumusețarea vorbiriĭ. substantiv neutruornament

ORNAMÉNT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseța; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziție și a-i reliefa semnificația. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincție, însemn, decorație. 2. Notă sau grup de note muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodică; semnul muzical corespunzător. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum. substantiv neutruornament