organ definitie

ORGÁN s.n. 1. Parte a corpului, a unui organism care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. 2. Piesă componentă a unei mașini sau a unui mecanism. 3. (Fig.) Instrument, mijloc de acțiune, de comunicare; (p. ext.) publicație, ziar. 4. Grup de persoane numite sau alese în conducerea unei organizații politice sau administrative. [Cf. lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ]. substantiv neutru organ

ORGÁN¹ s. n. 1. parte a unui organism animal sau vegetal care îndeplinește funcții vitale sau utile vieții. 2. piesă componentă a unei mașini, a unui mecanism. 3. (fig.) mijloc de acțiune, de comunicare etc.; (p. ext.) publicație, ziar. 4. grup de persoane numite, ori alese în conducerea unei organizații politice sau administrative. ♦ ~ de stat = formă de organizare legală cu anumite puteri în exercitarea funcțiilor statului; ~ reprezentativ = organ de stat ales prin vot. (< lat. organum, gr. organon, fr. organe, germ. Organ, rus. organ) substantiv neutru organ

ORGAN²(O)- elem. „organ, organism”. (< fr. organ/o/-, cf. lat. organum, gr. organon) substantiv neutru organ

organ, organe s. n. (intl.) polițist. substantiv neutru organ

orgán s. n., pl. orgáne substantiv neutru organ

orgán (orgáne), s. n. – 1. Mădular, parte a corpului. – 2. Orgă. – 3. Harfă, lăută. – Mr. organ. Mgr. ὄργανός, parțial prin intermediul sl. oruganu (Murnu 40). Sec. XVI, înv. cu ultimul sens, în cel de al doilea substituit în general de orgă, s. f., din fr. orgue. – Der. organic, adj., din fr. organique; organism, s. n., din fr. organisme; organist, s. m., din fr. organiste; organiza (var. înv. organisi), vb. din fr. organiser și anterior din ngr. ỏργανίζω (Gáldi 216); organizator (var. înv. organisitor), adj.; organizați(un)e, s. f., din fr. organisation; neorganizat, adj. (dezorganizat, fără organizare); dezorganiza, vb., din fr. désorganiser; reorganiza, vb. (a organiza din nou), din fr. reorganiser; anorganic (var. neorganic), adj., din fr. anorganique. substantiv neutru organ

*orgán n., pl. e (fr. organe, d. lat. órganum, vgr. órganon, instrument. V. orgă). Vechĭ. Biblia (vsl. organŭ). Harpă. Azĭ. Parte a corpuluĭ destinată a împlini o funcțiune: urechea e organu auzuluĭ. Voce: acest cîntăreț are un organ puternic. Orgă. La mașinĭ, aparat elementar care servește la transmiterea saŭ conducerea mișcăriĭ. Fig. Persoană pin [!] care se împlinește voința altuĭa: judecătoru e organu legiĭ. Mijloc de manifestare saŭ de acțiune: acest ziar e organu guvernuluĭ. V. astrolab. substantiv neutru organ

organ n. 1. partea corpului destinată a împlini anumite funcțiuni: ochiul e organul vederii; 2. voce: acest cântăreț are un organ frumos; 3. orgă: organele ’s fărâmate și maestrul e nebun EM.; 4. diterite părți ale unei mașini: organele unei locomotive; 5. persoană prin mijlocul căreia se declară voința ori se face ceva: judecătorul e organul legii; 6. mijloc de manifestare sau de acțiune: acest jurnal e organul guvernului. substantiv neutru organ

ORGÁN¹, organe, s. n. 1. Parte din corpul unei ființe vii, care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. ♦ Gură; p. ext. voce, glas. 2. Parte componentă a unui mecanism, a unui aparat, a unei mașini, formată din una sau din mai multe piese, având o anumită funcție. 3. Fig. Mijloc, instrument de acțiune, de comunicare etc.; p. ext. exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de determinări care indică felul sau apartenența) Ziar, revistă. 4. Grup de persoane care îndeplinește o funcție politică, socială, administrativă etc.; instituție politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. – Din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ. substantiv neutru organ

ORGÁN², organe, s. n. (Înv.) 1. Harpă, liră. 2. Orgă. – Din sl. or(ŭ)ganŭ, ngr. órganon, lat. organum, it. organo. substantiv neutru organ

funcția întărește organul prov. (er., glum.) viața sexuală activă menține potența. substantiv neutru funcțiaîntăreșteorganul