orbit a. 1. devenit orb; 2. fig. rătăcit. adjectiv orbit
ORBÍT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere sau cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi. adjectiv orbit
orbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. orbésc, imperf. 3 sg. orbeá; conj. prez. 3 să orbeáscă verb tranzitiv orbi
orbì v. 1. a face orb; 2. a lua ochii: o lumină ce te orbește; 3. fig. a scoate din minți: să nu te orbească laudele; 4. a pierde vederea, a deveni orb. verb tranzitiv orbì
ORBÍ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb2, a-și pierde vederea. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă vederea; a scoate cuiva ochii. ◊ Expr. (Nici cât sau măcar) să orbești un șoarece = foarte puțin; deloc. ♦ Tranz. A tulbura vederea, a lua ochii din cauza unei lumini intense. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să nu mai judece obiectiv, să-și piardă rațiunea, clarviziunea. ♦ A înșela, a amăgi pe cineva, a minți. – Din orb2. verb tranzitiv orbi
orbésc v. tr. (d. orb). Fac orb: împăratu Vasile Bulgaroctonu pus să se orbească 80,000 de Bulgarĭ. Fac să nu vadă bine: era o lumină de te orbea. Fig. Furia-l orbise. V. intr. Devin orb: Milton a orbit la bătrîneță [!]. verb tranzitiv orbesc
| orbit adjectiv | masculin | feminin | |||
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
| nominativ-acuzativ | singular | orbit | orbitul | orbită | orbita |
| plural | orbiți | orbiții | orbite | orbitele | |
| genitiv-dativ | singular | orbit | orbitului | orbite | orbitei |
| plural | orbiți | orbiților | orbite | orbitelor | |