ORATÓRIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ◊ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, soliști și orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine și asociații religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire]. adjectivoratoriu
*oratóric, -ă adj. (d. orator, după retoric). Relativ la elocŭență: genu oratoric. – Rar oratóriŭ, -ie (lat. oratorius). adjectivoratoric
ORATÓRIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru soliști, cor și orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire) adjectivoratoriu
*oratóriŭ n. (lat. oratorium, d. orare, a ruga). Loc de rugăcĭune (mică capelă), într´o casă. Un fel de dramă muzicală, cu subiect religios (it. oratorio): oratoriile luĭ Haendel. adjectivoratoriŭ
oratóriu1 (înv.) [riu pron. riu] adj. m., f. oratórie (-ri-e); pl. m. și f. oratórii adjectivoratoriu
oratóriu2 [riu pron. riu] s. n., art. oratóriul; pl. oratórii, art. oratóriile (-ri-i-) adjectivoratoriu
oratoriu n. 1. mică capelă particulară; 2. Muz. specie de dramă lirică cu coprinsul religios. ║ a. oratoric. adjectivoratoriu
ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius. adjectivoratoriu
ORATÓRIU1, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală amplă, pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert și care ilustrează o acțiune dramatică; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Capelă mică sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune fără acces public; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire. adjectivoratoriu
ORATORÍE s.f. Arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență; oratorism, retorică. [Gen. -iei. / < lat. oratoria, cf. it. oratoria]. substantiv femininoratorie
ORATORÍE s. f. arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență, retorică. (< lat., it. oratoria) substantiv femininoratorie
*oratoríe f. (d. orator). Elocŭență. substantiv femininoratorie
oratoríe s. f., art. oratoría, g.-d. oratoríi, art. oratoríei substantiv femininoratorie
ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi convingător și frumos în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria. substantiv femininoratorie
oratorie substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | oratorie | oratoria |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | oratorii | oratoriei |
plural | — | — |