OPOZÍȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție momentană a doi aștri care se află (aproximativ) pe aceeași direcție cu Pământul, de o parte și de cealaltă a acestuia. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, care a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Ansamblul grupărilor sau partidelor politice care se opun partidului aflat la putere; politica pe care o duc acestea față de cei aflați la putere. [Var.: (înv.) opozițiúne s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition. substantiv femininopoziție
*opozițiúne f. (lat. op-positio, -ónis d. op-pónere, -pósitum, a opune. V. a-pozițiune). Acțiunea de a saŭ de a te opune. Contrast, nepotrivire: opozițiune de sentimente. Sforțărĭ opuse politiciĭ unuĭ guvern. Partidu celor ce combat politica guvernuluĭ. Jur. Acțiunea de a te opune unuĭ act, uneĭ procedurĭ, uneĭ sentențe [!]: a face opozițiune contra uneĭ judecățĭ. Ret. Antiteză, figura pin [!] care se unesc doŭă ideĭ opuse, ca: natura e mare și lucrurĭ micĭ. Astr. Distanța de 180° între doŭă planete: e eclipsă de lună cînd luna e în opozițiune cu soarele. – Și -íție. V. opor. substantiv femininopozițiune
OPOZIȚIÚNE s. f. v. opoziție. substantiv femininopozițiune
opoziți(un)e f. 1. piedecă, greutate ce se pune: a face opozițiune unei căsătorii; 2. Jur. piedecă legală ce se pune la execuțiunea unui act, unei proceduri: a face opozițiune la o vânzare, la plata unei sume; 3. deosebire însemnată în modul de a fi, de a cugeta, de a lucra între două persoane: opozițiune de caractere; 4. partidul celor ce combat politica guvernului; 5. figură de retorică prin care se unesc două idei ce par contradictorii: o nebună înțelepciune; 6. în pictură: contrast de umbre și de colori; 7. Astr. pozițiunea unui astru când pământul se află între el și soare: luna plină e în opozițiune. substantiv femininopozițiune
opozițiune | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | opozițiune | opozițiunea |
plural | opozițiuni | opozițiunile | |
genitiv-dativ | singular | opozițiuni | opozițiunii |
plural | opozițiuni | opozițiunilor |