ocáră (pop.) s. f., g.-d. art. ocắrii; pl. ocắri substantiv femininocară
ocáră f., pl. ărĭ (vsl. *u-kara, kara, ceartă, d. karati, a lovi, a pedepsi, sîrb. [rut. rus.] kára, pedeapsă, kárati, a ocărî. V. ocărăsc). Vechĭ. Rușine, înjosire: a suferi o ocară, ocărĭ. Azĭ. Mustrare cu vorbe aspre (unuĭ inferior): a trage o ocară unor copiĭ obraznicĭ. A ajunge (de rîs și) de ocară, a ajunge într´o stare proastă. A da, a face de ocară, a compromite, a face să simtă rușine. substantiv femininocară
OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv). substantiv femininocară
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî. verb tranzitivocări
ocărî (ocărắsc, -ît), vb. – A insulta, a înjura. Sl. okarjati „a mustra”, ukarjati „a acuza” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb. okarati, pol. ukaráć. – Der. ocară, s. f. (injurie, insultă, oprobiu, rușine); ocărîtor, adj. (care înjură); ocărît, adj. (înv., rușinos); ocarnic, adj. (înv., rușinos). verb tranzitivocărî
ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (DER). verb tranzitivocărî
ocărî v. a (se) face de ocară. verb tranzitivocărî
ocărî́ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărắsc, imperf. 3 sg. ocărá, perf. s. 3 sg. ocărî́, 3 pl. ocărấră; conj. prez. 3 să ocăráscă; ger. ocărấnd; part. ocărất verb tranzitivocărî
OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati. verb tranzitivocărî
ocărắsc, a -î́ și (vechĭ) -résc, -rí v. tr. (vsl. okariati, a defăĭma, uk-, a imputa, ukoriti, koriti, a trata aspru; sîrb. ukoriti, a ocărî. V. ocară). Mustru adresînd cuvinte aspre și chear [!] insultătoare (unuĭ inferior): a ocărî niște copiĭ obraznicĭ. Vechĭ. Compromit: nimic așa nu ocărește pre domn ca cuvîntul nestătător (Cost. 1, 286). verb tranzitivocărăsc
ocărắsc, a -î́ și (vechĭ) -résc, -rí v. tr. (vsl. okariati, a defăĭma, uk-, a imputa, ukoriti, koriti, a trata aspru; sîrb. ukoriti, a ocărî. V. ocară). Mustru adresînd cuvinte aspre și chear [!] insultătoare (unuĭ inferior): a ocărî niște copiĭ obraznicĭ. Vechĭ. Compromit: nimic așa nu ocărește pre domn ca cuvîntul nestătător (Cost. 1, 286). verb tranzitivocărăsc
ocări | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)ocări | ocărire | ocărit | ocărind | singular | plural | ||
ocărind | ocăriți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | ocăresc | (să)ocăresc | ocăream | ocării | ocărisem | |
a II-a (tu) | ocărești | (să)ocărești | ocăreai | ocăriși | ocăriseși | ||
a III-a (el, ea) | ocărește | (să)ocăreai | ocărea | ocări | ocărise | ||
plural | I (noi) | ocărim | (să)ocărim | ocăream | ocărirăm | ocăriserăm | |
a II-a (voi) | ocăriți | (să)ocăriți | ocăreați | ocărirăți | ocăriserăți | ||
a III-a (ei, ele) | ocăresc | (să)ocărească | ocăreau | ocăriră | ocăriseră |