obuz definitie

OBÚZ s.n. Proiectil de fontă sau de oțel de formă cilindrică, a cărui explozie poate fi reglată. [Pl. -ze, -zuri. / < fr. obus]. substantiv neutru obuz

OBÚZ s. n. proiectil de artilerie. (< fr. obus) substantiv neutru obuz

obúz (obúze), s. n. – Proiectil de artilerie. Fr. obus. – Der. obuzier, s. n. (gură de foc de artilerie), din fr. obusier. substantiv neutru obuz

2) *obúz n., pl. e (fr. obus, d. germ. haubitze, vechĭ haubnitze, d. ceh. houtnice. V. hubiță). Ghĭulea cilindrică rătunzită [!] la un capăt încărcată cu gloanțe saŭ făcută să se sfărîme pin [!] exploziune și cu care se încărcaŭ în ainte [!] obuzierele, ĭar azĭ tunurile obișnuite. substantiv neutru obuz

obúz s. n., pl. obúze substantiv neutru obuz

obuz n. projectil găunos și explozibil de formă cilindrică. substantiv neutru obuz

obuz n. corp de armată (NECULCE), arhaism conservat într’o orație de nuntă: când s’or lovi obuzurile, atunci s’or alege vitejiile POP. [Pol. OBOZ, lagăr]. substantiv neutru obuz

1) obúz n., pl. urĭ (pol. rut. obóz). Vechĭ. Tabără de războĭ. Corp de armată (saŭ și „armată”). substantiv neutru obuz

OBÚZ, obuze, s. n. Proiectil de artilerie. [Pl. și: (înv.) obuzuri] – Din fr. obus. substantiv neutru obuz

obúz (obúzuri), s. n. – 1. Campament, tabără. – 2. Forță militară, armată. Pol., rut. oboz (Tiktin). Sec. XVII, înv. – Der. obuznic, s. m. (înv., sergent major de garnizoană). substantiv neutru obuz