obroci definitie

obrocí (a ~) (rar) (o-bro-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obrocésc, imperf. 3 sg. obroceá; conj. prez. 3 să obroceáscă verb tranzitivobroci

obrocì v. a fermeca, a zăpăci: cine te-a obrocit, încât să visezi deștept ? [Lit. a prezice (cf. obrocire), a ameți cu prorociri = serb. OKROK, timp fixat (din slav. REKÕ, a rosti)]. verb tranzitivobrocì

OBROCÍ, obrocesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face cuiva vrăji; a fermeca. – Din obroc. verb tranzitivobroci

1) obrocésc v. tr. (d. obroc, oboroc, adică „pun oborocu´n cap, astup vederea”). Munt. Uluĭesc, amețesc, farmec, zăpăcesc, prostesc: răŭ l-a obrocit femeĭa ceĭa! verb tranzitivobrocesc

2) obrocésc și -ăcésc v. tr. (vsl. obrončiti, a logodi, obrešti, -ĭekon, a promite; bg. obričam, promit; rus. obréčĭ, a consacra, a promite. V. prorocesc). L. V. Logodesc. Azĭ. Olt. (obricesc). Opresc, rețin de la carne, vin orĭ tutun (CL. 1922, 367; Boc.: NPl. Ceaur, 70; rev. I. Crg. 8, 343). V. refl. Promit (mă decid) să mă abțin: m´am obricit să nu maĭ fumez. verb tranzitivobrocesc