obróc (obroáce), s. n. – Porție, rație, tain. Sl. obroku „leafă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb., cr., slov., ceh., pol. obrok „rație”, mag. abrak „furaj”. S-a confundat cu obroc (var. înv. oboroc), s. n. (măsură de capacitate pentru cereale; coș; stavilă, ecluză), din sl. (v. rus.) uboruku (Cihac, II, 221; Byhan, 322; Tiktin), cf. rus. oborog, rut. uborok, ceh. uborek, sb., cr. uborak. – Der. obroci, vb. (a se prosti, a se zăpăci), în loc de *oboroci; obrici, vb. (Olt., a opri, a interzice), probabil pornind de la sensul de „a raționa, a limita”; obricariță, s. f. (rație); obroceală, s. f. (zăpăceală, derută). substantiv neutruobroc
2) obróc, V. oboroc. substantiv neutruobroc
obróc, obroace, s.n. – Ofrandă, plată (Memoria 2001). – Din sl. obrokǔ „leafă” (DER). substantiv neutruobroc
!obróc (o-broc) / oboróc (înv., pop.) s. n., pl. obroáce/ oboroáce substantiv neutruobroc
1) obróc n., pl. oace (vsl. ob-rokŭ, promisiune, stipendiŭ, d. rešti-rekon, a vorbi, a zice; sîrb. obrok, „porțiune”, bg. „dar”, rut. rus. „leafă, tain”; ung. abrak, nutreț, orz. V. no-roc, pro-roc). Vechĭ. Porțiune de mîncare, tain. Apanaj. – Și oboroc (pin confuziune cu oboroc). substantiv neutruobroc
obroc n. 1. baniță: obroc de ovăz; fig. a pune lumina sub obroc, a ascunde oamenilor adevărul; 2. obricariță. [Rut. OBROK, porție; sensul 1 prin confuziune cu oboroc]. substantiv neutruobroc
OBRÓC, obroace, s. n. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Danie. 2. Măsură de capacitate de 44 (obrocul mare) sau de 22 de ocale (obrocul mic), folosită în trecut. ♦ Vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut de obicei din scoarță de tei, care servește ca unitate de măsură pentru cereale sau-pentru păstrarea și transportul acestora; conținutul acestui vas. ◊ Expr. A. pune (sau a ascunde, a ține etc.) ceva sub obroc = a feri ceva de văzul lumii, a ține ascuns, a ascunde bine ceva. 3. Coș de nuiele fară fund cu care se prind peștii. [Var.: oboróc s. n.] – Din ucr. uborok. substantiv neutruobroc
oboróc n., pl. oace (vrus. ubórok, sîrb. uborak, o măsură de capacitate, d. vsl. oborukŭ, d. vgerm. eimber, ngerm. eimer, găleată c´o toartă. V. cĭubăr). Vechĭ. Baniță maĭ mare (făcută din coajă de copac) cu care se măsuraŭ grînele. Fig. A pune lumina supt [!] oboroc, a împedeca [!] răspîndirea științeĭ saŭ a adevăruluĭ. Azĭ. Tîrnă maĭ mare (de 2-3 orĭ cît oboroaca). – În Munt. obroc (pin [!] confuziune cu obroc, porțiune). În Mold. și hoboroc. V. speĭe. substantiv neutruoboroc
obroc substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | obroc | obrocul |
plural | obroace | obroacele | |
genitiv-dativ | singular | obroc | obrocului |
plural | obroace | obroacelor |