OBRICÍ, obricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A împiedica pe cineva să facă ceva; a opri. verb tranzitivobrici
2) obrocésc și -ăcésc v. tr. (vsl. obrončiti, a logodi, obrešti, -ĭekon, a promite; bg. obričam, promit; rus. obréčĭ, a consacra, a promite. V. prorocesc). L. V. Logodesc. Azĭ. Olt. (obricesc). Opresc, rețin de la carne, vin orĭ tutun (CL. 1922, 367; Boc.: NPl. Ceaur, 70; rev. I. Crg. 8, 343). V. refl. Promit (mă decid) să mă abțin: m´am obricit să nu maĭ fumez. verb tranzitivobrocesc
obrici verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)obrici | obricire | obricit | obricind | singular | plural | ||
obricind | obriciți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | obricesc | (să)obricesc | obriceam | obricii | obricisem | |
a II-a (tu) | obricești | (să)obricești | obriceai | obriciși | obriciseși | ||
a III-a (el, ea) | obricește | (să)obriceai | obricea | obrici | obricise | ||
plural | I (noi) | obricim | (să)obricim | obriceam | obricirăm | obriciserăm | |
a II-a (voi) | obriciți | (să)obriciți | obriceați | obricirăți | obriciserăți | ||
a III-a (ei, ele) | obricesc | (să)obricească | obriceau | obriciră | obriciseră |