oborî definitie

2) obór, a -î́ v. tr. (vsl. o-boriti, a desființa, d. boron-brati, a lupta; sîrb. boriti se, a lupta. V. obor 2 și dobor). Vechĭ. Dobor, trîntesc. Răpun. Fig. Desființez: a oborî o lege. verb tranzitivobor

oborî (obór, -ît), vb. – A prăvăli, a dărîma. Sl. (sb., cr., slov.) oboriti (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 221). Sec. XVII, înv., se folosește azi numai în forma doborî, der. doborîtor, adj. (nimicitor). verb tranzitivoborî

oborî, obor, vb. tranz. – A doborî (Papahagi 1925). – Din sl. oboriti. verb tranzitivoborî

obor'î (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 oboáră, perf. s. 3 sg. obor'î, 3 pl. oborấră; ger. oborấnd; part. oborất verb tranzitivoborî

oborî v. 1. Mold. a doborî: cu a lui groaznică năvală cai, călăreți oborînd NEGR. [Slav. OBORITI, a răsturna, a prăpădi]. verb tranzitivoborî

OBORÎ, obór, vb. IV. Tranz. (Fug.) A doborî ceva sau a pune pe cineva la pământ; a omorî; fig. a scoate pe cineva dintr-un post, dintr-o demnitate prin diverse uneltiri. – Din sl. oboriti. verb tranzitivoborî