obor definitie

obór (oboáre), s. n. – 1. Țarc de vite, loc îngrădit. – 2. Tîrg de vite. – Mr., megl. ubor. Bg., sb., slov. obor, din sl. obora (Miklosich, Slaw. Elem., 92; Cihac, II, 221; Conev 81), cf. pol. obora „grajd”, ngr. ỏßορός, alb. obor. E dubletul lui obor, s. n. (plumb de plasă) din rus. obora. substantiv neutruobor

1) obór n., pl. oare (bg. sîrb. obor, obor; rut. pol. obora, obor: rus. obóra, pl. obóry, nojiță, zabor, zaplaz, gard; vsl. obora, funie. V. obor 2 și Bern. 1, 176). Ocol, loc îngrădit în care se țin vitele satuluĭ saŭ ale bîlcĭuluĭ. Locu unde se vînd vite, fîn ș. a. Sfoara saŭ funia de la marginea uneĭ plase, unuĭ năvod ș. a. substantiv neutruobor

obór (pop.) s. n., pl. oboáre substantiv neutruobor

obòr n. 1. împrejmuire de casă (la țară); 2. împrejmuire de vite; 3. (la orașe) târg de fân și de vite: și măgarul se vinde în oborul armăsarilor PANN. [Serb. OBOR, țarc, curte, bătătură]. substantiv neutruobòr

òbor n. sfoară trecută prin ochiurile năvodului și pe care sunt înșirate mărgele de plumb. [Rus. OBORA, șnur]. substantiv neutruòbor

OBOR², oboare, s. n. Împrejmuire de nuiele sau de stuf făcută într-o apă curgătoare pentru a prinde și a păstra peștele viu; spațiul din interiorul acestei împrejmuiri. – Din rus. obor „șnur”. substantiv neutruobor

OBÓR¹ oboare, s. n. 1. (Reg.) Loc (împrejmuit) unde se ține un târg de vite, de fân, de lemne; târg de vite; p. ext. piață. 2. (Pop.) împrejmuire pentru vite; țarc, ocol, staul. ♦ Loc îngrădit în jurul casei sau în apropierea ei, parte a curții unde se țin unelte agricole, nutreț pentru vite etc. – Din bg., sb. obor. substantiv neutruobor

mă Bucur Obor! expr. (iron.) mă bucur! substantiv neutrumăbucurobor

a fi dus la obor expr. (intl.) a fi dus la deal (1., 3). substantiv neutruafiduslaobor