obligație definitie

OBLIGÁȚIE s.f. 1. Datorie; angajament, îndatorire. ♦ Obligațiune (2) [în DN]. ♦ Act prin care cineva se obligă sau este obligat să plătească o sumă sau să (nu) facă un anumit lucru. 2. Datorie morală; motiv de recunoștință. [Gen. -iei, var. obligațiune s.f. / cf. lat. obligatio, fr. obligation, rus. obligațiia]. substantiv femininobligație

OBLIGÁȚIE s. f. 1. datorie; angajament, îndatorire. 2. (jur.) act prin care cineva se obligă ori este obligat să plătească o sumă sau să (nu) facă un anumit lucru. 3. (în forma obligațiune) hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor față de instituția emitentă. (< fr. obligation, lat. obligatio) substantiv femininobligație

obligáție (îndatorire) (o-bli-, -ți-e) s. f., art. obligáția (-ți-a), g.-d. art. obligáției; pl. obligáții, art. obligáțiile (-ți-i-) substantiv femininobligație

OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. (Fin.; în foma obligațiune) Valoare mobiliară reprezentând un titlu de credit pe termen lung, emisă de o autoritate de stat și de companii autorizate în acest sens, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să restituie deținătorului suma împrumutată de acesta și să-i plătească o dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis. substantiv femininobligație

*obligațiúne f. (lat. obligátio, -ónis). Datorie, lucru impus de religiune, de lege, de morală: a´mplini obligațiunile de bun cetățean. Îndatorare, motiv de recunoștință: a avea obligațiunĭ față de un amic (și -áție). Com. Titlu de rentă emis de o societate și plătibil la termin. substantiv femininobligațiune

obligați(un)e f. 1. ceeace obligă; 2. motiv de recunoștință; 3. necesitate impusă cuiva; 4. orice îndatorire de plată: 5. titlu de rentă emis de o societate și plătibil la termen. substantiv femininobligațiune