ÓBLIC, -Ă adj. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziș. ◊ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus]. adjectivoblic
ÓBLIC, -Ă I. adj. înclinat față de o dreaptă sau de un plan; pieziș. ♦ (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.). II. adj., s. n. (mușchi) a cărui acțiune se exercită în direcții neparalele cu planul de simetrie a corpului. II. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat. (< fr. oblique, lat. obliquus) adjectivoblic
óblic (înclinat) (o-blic) adj. m., pl. óblici; f. óblică, pl. óblice adjectivoblic
óblic (óblică), adj. – Pieziș. Fr. oblique, din lat. obliquus. Accentul se poate datora influenței lui oblu. – Der. oblicitate, s. f., după fr. obliquité. adjectivoblic
*oblíc, -ă adj. (lat. obliquus). Peziș [!], în veref, diagonal, înclinat față de perpendiculară: linie oblică. Adv. În mod oblic: a înainta oblic. – Fals óblic. adjectivoblic
ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Linie care, în raport cu alta sau cu un plan face un unghi diferit de nouăzeci sau de o sută optzeci de grade. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique. adjectivoblic
oblicá (a ~) (a ocoli, a coti) (rar) (o-bli-) vb., ind. prez. 3 oblicheáză verboblica
OBLICțA, oblichez, vb. I. Intranz. (Rar) A ocoli, a coti. – Din fr. obliquer. verboblicța
oblica verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)oblica | oblicare | oblicat | oblicând | singular | plural | ||
oblicând | oblicați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | oblichez | (să)oblichez | oblicam | oblicai | oblicasem | |
a II-a (tu) | oblichezi | (să)oblichezi | oblicai | oblicași | oblicaseși | ||
a III-a (el, ea) | oblichează | (să)oblicai | oblica | oblică | oblicase | ||
plural | I (noi) | oblicăm | (să)oblicăm | oblicam | oblicarăm | oblicaserăm | |
a II-a (voi) | oblicați | (să)oblicați | oblicați | oblicarăți | oblicaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | oblichează | (să)oblicheze | oblicau | oblicară | oblicaseră |