obiect definitie

OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet]. substantiv neutruobiect

obiéct (-biect) s. n., pl. obiécte substantiv neutruobiect

OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului. 5. (fig.) țintă, scop, țel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt) substantiv neutruobiect

obiéct (obiécte), s. n. – Lucru. Lat. obiectum (sec. XIX). – Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv, s. n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s. f.; obiecți(un)e, s. f. substantiv neutruobiect

*obĭéct n., pl. e (mlat. objectum, s. n. d. objicere, ob-jectum, a arunca înainte. V. abject, pro- și sub-ĭéct, trec). Lucru, ceĭa ce se vede saŭ se simte: pe masă eraŭ măĭ [!] multe obĭecte, acolo nu eraŭ nicĭ obĭectele de prima necesitate. Fig. Ceĭa ce preocupă spiritu, scop, materie de lucrat, de studiat: medicina e obĭectu studiilor luĭ, obĭectu medicineĭ e conservarea sănătățiĭ. Subĭect, cauză: acest om e un obĭect de rîs, e obĭectu invidiiĭ lor. Fil. Ceĭa ce e afară din suflet (în opoz. cu subĭect). Gram. Complement drept, cuvînt la acuzativ (în opoz. cu subĭect). substantiv neutruobĭect

obiect n. 1. ceeace se oferă simțurilor și mai ales vederii: obiecte plăcute; 2. fig. tot ce se prezintă spiritului: obiectul cercetărilor noastre; 3. Filoz. tot ce e în afară de suflet, în opozițiune cu subiect; 4. lucru nedeterminat: obiect de puțină valoare; 5. tot ce servă de materie unei științe sau arte ori conversațiunii; 6. cauza unui sentiment, a unei acțiuni: obiect de compătimire, obiectul invidiei sale; 7. scop propus: a avea de obiect; 8. Gram. ființa asupra căreia trece acțiunea. substantiv neutruobiect

OBIÉCT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului, ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce există în afara eului, a omului ca ființă activă și conștientă, independent de el și este modificat prin activitatea lui. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt. substantiv neutruobiect