OBIECȚIONÁ vb. I. intr. A face obiecții. [Pron. -biec-ți-o-. / et. incertă]. verbobiecționa
obiecționa | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)obiecționa | obiecționare | obiecționat | obiecționând | singular | plural | ||
obiecționând | obiecționați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | obiecționez | (să)obiecționez | obiecționam | obiecționai | obiecționasem | |
a II-a (tu) | obiecționezi | (să)obiecționezi | obiecționai | obiecționași | obiecționaseși | ||
a III-a (el, ea) | obiecționează | (să)obiecționai | obiecționa | obiecționă | obiecționase | ||
plural | I (noi) | obiecționăm | (să)obiecționăm | obiecționam | obiecționarăm | obiecționaserăm | |
a II-a (voi) | obiecționați | (să)obiecționați | obiecționați | obiecționarăți | obiecționaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | obiecționează | (să)obiecționeze | obiecționau | obiecționară | obiecționaseră |