OBICINUÍ vb. IV v. obișnui. verb tranzitivobicinui
obișnuĭésc și (vechĭ) -cĭnuĭésc v. tr. (d. vsl. obyčĭnŭ, bg. običen, -čno, obișnuit; sîrb. običavati, a se obișnui). Am obiceĭ: obișnuĭesc să beŭ [!] ceaĭ, nu obișnuĭesc rom la ceaĭ. Deprind cu, învăț cu: pe copiĭ nu trebuĭe să-ĭ obișnuĭeștĭ cu luxu. V. refl. Mă deprind cu, mă învăț cu: copiiĭ trebuĭe să fie obișnuițĭ cu disciplina. Înădesc la, învăț cu nărav: porciĭ s´aŭ obișnuit la grăunțe. A fi în uz, a se uzita: acest cuvînt nu se obișnuĭește. A te obișnui răŭ, a lua un obiceĭ răŭ. V. metahirisesc. verb tranzitivobișnuĭesc
obicinui verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)obicinui | obicinuire | obicinuit | obicinuind | singular | plural | ||
obicinuind | obicinuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | obicinuiesc | (să)obicinuiesc | obicinuiam | obicinuii | obicinuisem | |
a II-a (tu) | obicinuiești | (să)obicinuiești | obicinuiai | obicinuiși | obicinuiseși | ||
a III-a (el, ea) | obicinuiește | (să)obicinuiai | obicinuia | obicinui | obicinuise | ||
plural | I (noi) | obicinuim | (să)obicinuim | obicinuiam | obicinuirăm | obicinuiserăm | |
a II-a (voi) | obicinuiți | (să)obicinuiți | obicinuiați | obicinuirăți | obicinuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | obicinuiesc | (să)obicinuiască | obicinuiau | obicinuiră | obicinuiseră |